luni, 25 ianuarie 2010

2 cuvinte despre Bani

Economia de schimb în condiţiile contemporane este de necunoscut fără existenţa banilor. Aceştia fac parte din viaţa de zi cu zi a omului, reprezentând poate cel mai interesant instrument economic asupra căruia omul s-a aplecat pentru al înţelege, pentru a-i descoperi natura, rolul şi funcţiile lui.
Principala întrebare care şi-o pun specialişti este legată de natura banilor. Ei se întreabă ce sunt banii? Acestei întrebări i s-au dat mai multe răspunsuri. Clasicii economiei politice au demonstrat că banii nu sunt altceva decât o marfă. Aceasta deoarece banii nu fac altceva decât să îndeplinească un rol, respectiv ei sunt un echivalent general al valorii tuturor mărfurilor şi un instrument de schimb. Ei au apărut spontan în urma unui lung proces istoric de dezvoltare a schimbului. Alţi specialişti consideră banii a fi rodul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru a uşura schimbul, sau ar fi o ficţiune juridică, respectiv o creaţie a ordinii de drept. " Banii sunt o convenţie socială artificială . . . de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el pentru cumpărăturile şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt acceptaţi sau nu . . .pentru că ei sunt acceptaţi." (Paul A. Samuelson )
Din alte puncte de vedere banii mai sunt consideraţi ca fiind un produs al schimbului de mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor posesorilor lor. Numai în aceste condiţii banii sunt acceptaţi în societate. Banii sunt priviţi ca fiind orice activ care este acceptat în tranzacţia şi în reglementarea schimbului şi a datoriilor.
Problema naturii banilor nu a fost încă pe deplin rezolvată. Discuţiile între specialişti continuă, dar important este faptul că toţi subliniază importanţa banilor în societate:" noi identificăm banii ca un element cheie pentru provocarea eficienţei în producţia şi schimbul de produse şi servicii. Banii ajută la rezolvarea acestor probleme din cauză că sunt un bun care are acceptarea generală ca mijloc de schimb" (Lloyd Atkinson ).
O definiţie a banilor a dat-o Costin Kiritescu : "banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra părţii din produsul social al ţării emitente".
Banii au apărut în procesul trecerii de la economia naturală la economia de schimb. Iniţial schimbul s-a manifestat sub forma schimbului direct de produse, cunoscut sub denumirea de troc, respectiv se schimbă pe un alt bun sau pe alte bunuri. Trocul este o formă a schimbului de mărfuri caracteristic pentru societăţile neevoluate, în care specializarea producătorilor este în stare incipientă. Diviziunea socială a muncii, gradul de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei, a determinat specializarea producătorilor şi extinderea schimburilor de mărfuri, creând dificultăţi şi bariere. Principalele dificultăţi erau :
a) imposibilitatea realizării coincidenţei dintre nevoile ofertanţilor şi cumpărătorilor: un producător A are de oferit marfa X, iar producătorul B marfa Y. Presupunem că B are nevoie de X, dar A nu are nevoie de Y, ci de marfa Z. Atunci B, trebuie să caute producătorul C al mărfii Z, care să aibă nevoie de marfa Y. Dacă îl găseşte schimbă Y pe Z, după care se întoarce pentru a face schimbul care de fapt îl interesează, respectiv marfa Z cu marfa Y. În acest mod sunt satisfăcuţi şi producătorul A şi B. Dar o asemenea modalitate îngreunează schimbul şi în unele cazuri îl face chiar imposibil.
b) Dificultăţile în determinarea valorii: schimbul mărfii contra marfă nu permite folosirea unui instrument rapid de apreciere a valorii mărfii şi de raportare din acest punct de vedere între mărfurile care se schimbă.
c) Imposibilitatea divizării în elemente. Multe categorii de mărfuri nu puteau fi divizate, pentru vânzarea lor fiind necesar schimbul pe mari cantităţi din alte mărfuri, peste nevoile d consum ale cumpărătorului.
Adăugate la procesul obiectiv de evoluţie a producţiei de mărfuri, aceste dificultăţi au creat condiţiile pentru ca unele mărfuri cu valoare intrisecă să medieze schimbul de mărfuri, respectiv să devină echivalent general pentru toate celelalte mărfuri. Astfel schimbul direct începe să dispară. Acest stadiu a cunoscut ca echivalent general, după regiuni, vitele, blănurile, pietrele de moară, tutunul, etc. În timp rolul de echivalent general a fost preluat de metale, începând cu arama şi terminând cu aurul. Acesta din urmă având proprietăţi fizico-chimice care îl calificau în mod deosebit pentru acest rol ( adică valoare mare într-un volum mic, perfect divizibil, fără pierdere de valoare, prezentând omogenitatea tuturor părţilor divizate, fiind inalterabil şi uşor de transportat).
În concluzie, ca primă etapă apar banii marfă, care în final se fixează pe metale preţioase. O dată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor de divide în două: la un pol apar toate mărfurile obişnuite, cu utilităţile lor, iar la polul opus, o marfă deosebită care joacă rolul de bani şi care se poate schimba cu oricare din mărfurile existente.
La început banii au avut formă de lingouri, brăţări, inele, etc. Ei au luat forma de monedă ulterior. Monezile conţineau o anumită cantitate de aur sau argint, emisă de autoritatea statului pe bază de monopol, cu o anumită denumire. Acestea erau primite în plată de cele mai multe ori nu numai în ţara emitentă, ci şi în alte ţări, deoarece ceea ce conta era cantitatea de aur conţinută.
În procesul circulaţiei monedele de aur cunosc un proces de uzură. Astfel se ajunge ca valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur, iar monedele cu acelaşi nume să aibă valori diferite. Apare astfel posibilitatea ca în rolul de monedă, banii de metal preţios să poată fi înlocuiţi prin bani fără valoare intrisecă. Acestea sunt, de fapt, semne ale valorii.
Forma monetară a banilor devine independentă şi locul aurului este luat de obiecte relativ lipsite de valoare, cum ar fi hârtia. În felul acesta se ajunge la forma "bani din hârtie", care după natura lor pot fi:
1. bilete de bancă (bancnote, bani de credit);
2. bani de hârtie propriu-zisă;
Bancnotele sunt semne ale valorii emise de băncile centrale (de emisiune), care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii cu valoare deplină. Acestea au o dublă garanţie: cambiile (poliţele) comerciale şi stocul de metal preţios al băncii de emisiune.
Banii de hârtie sunt , de asemenea, semne ale valorii. Sunt emise de stat, fără drept de convertibilitate, având un curs forţat. Aceştia, corespunzător rolului pe care îl au, nu simbolizează valoarea lor sau a aurului, ci semnifică doar valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor ce pot fi procurate cu ajutorul lor.
Alături de bancnote şi bani de hârtie circulă şi moneda divizionară, confecţionată din metale nepreţioase, având acelaşi rol de semn al valorii.
Astăzi termenul de monedă a fost extins pentru denumirea oricărui semn bănesc. De menţionat, însă, că termenii de "bani" şi "monedă" nu sunt sinonimi, deşi în vorbirea curentă astăzi nu se mai face distincţie între ei. Noţiunea de bani astăzi nu mai semnifică numai monezile şi banii de hârtie. Crearea banilor de cont (scripturali) impune, din ce în ce mai mult, practica plăţilor efectuate prin cecuri emise pe baza depozitelor "la vedere" pe care le deţin persoanele fizice şi juridice la băncile comerciale.
Depozitele "la vedere" sunt depunerile de bani sau valori susceptibile de a fi transformate în bani (cambii, cecuri, etc).care pot fi retrase în orice moment pe cale de virament sau cec, în bancnote sau monezi.
În alte condiţii, specialiştii sunt de părere că banii "în sens restrâns", pot fi definiţi ca bani "lichizi" (monezile şi banii de hârtie) plus depozitele bancare pe baza cărora se pot emite cecuri, deci mijloace de plată cu cel mai înalt grad de lichiditate.
Mulţi specialişti pledează pentru a include în masa monetară, alături de banii propriu-zişi, toate instrumentele financiare şi titlurile de credit. Prin aceasta se desprinde existenţa unui raport invers proporţional între sfera de cuprindere a masei monetare şi gradul de lichiditate a elementelor componente. Având în vedere legătura între masa monetară şi cerere, prin intermediul preţurilor, în ţările dezvoltate se urmăreşte cu atenţie evoluţia masei monetare la toate componentele ei.
Rolul banilor în economie este pus în evidenţă de funcţiile pe care aceştia le îndeplinesc în cadrul vieţii economice. Conform teoriei obiective a valorii, banii îndeplinesc următoarele funcţii:
- măsură a valorii;
- mijloc de circulaţie;
- mijloc de plată;
- mijloc de tezaurizare;
- bani universali.
Alţi economişti extind sau comprimă aceste funcţii.
Astfel, Virgil Mădgearu arată că moneda (banii) au următoarele funcţii: mijloc general de schimb, măsurătoare de valoare, transmisiune de valoare, transmisiune de capital, în circulaţia de credit, mijloc de economisire în două forme ( de tezaurizare sau de capitalizare)
Profesorul George Strat arată că banii îndeplinesc funcţiile de: intermediar al schimburilor, de măsură a valorilor de etalon, de economisire şi tezaurizare.
Economişti contemporani pun accent pe rolul banilor în procesul schimbului de mărfuri şi în ansamblul mecanismului de reglare a vieţii economice. Din această perspectivă majoritatea se opresc asupra a trei funcţii, şi anume:
- mijloc de schimb: banii se interpun în cadrul schimbului de mărfuri; o dată cu apariţia lor, schimbul forma trocului este înlocuit de schimbul de marfă pe bani. În această calitate, banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă. Procesul de schimb al mărfurilor prin intermediul banilor presupune efectuarea a două acte opuse şi complementare: transformarea mărfurilor în bani, (respectiv vânzarea) şi transformarea banilor în marfă (respectiv cumpărarea). Deci, prin intermediul banilor, fiecare bun şi serviciu poate fi schimbat pe alt bun şi serviciu. Separarea celor două acte, datorită existenţei banilor, permite amânarea cumpărăturii, respectiv transformarea banilor în marfă. Deci există posibilitatea ca cele două acte ale schimbului (transformarea mărfurilor în bani şi transformarea banilor în marfă) să nu coincidă în timp şi spaţiu. În anumite condiţii această necoincidenţă poate crea dificultăţi schimbului de mărfuri, încetinindu-l sau chiar obturându-l, cu efecte negative asupra întregii economii. Întreruperea lanţului celor două tranzacţii conţine posibilitatea crizelor economice. Pentru îndeplinirea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de bani în circulaţie.
- măsură a valorii: este o funcţie deosebit de importantă a banilor. În concepţia clasică, banii de aur îndeplinesc această funcţie deoarece ei înşişi sunt marfă şi au valoare. Aşa cum greutatea se măsoară cu altă greutate, lungimea cu altă lungime, şi valoarea mărfurilor se măsoară cu ajutorul altor valori. Banii în această funcţie se prezintă ca o oglindă în care se reflectă valoarea tuturor celorlalte mărfuri din societate. Pentru a îndeplini această funcţie, nu este nevoie de prezenţa banilor alături de marfa a cărei valoare o măsoară, ci este suficient ca ei să existe în societate. În concepţia economiştilor contemporani, banii apar ca unitate de calcul, ca un instrument general de măsură. Valoarea mărfurilor se exprimă cu ajutorul banilor din preţ, deci printr-un raport cantitativ. Această funcţie este îndeplinită şi de banii de hârtie a căror curs este forţat, deoarece deşi ei nu au valoare, au capacitatea de a stabili acel raport cantitativ de schimb, adică raportul de schimb comparabil. Se precizează că nu este obligatoriu ca măsurarea unei anumite mărimi să se efectueze cu mărimi asemănătoare. Există instrumente de determinare a unor mărimi care nu au la bază mărimile respective, exemplu: termometrul pentru măsurarea temperaturii, voltmetrul pentru măsurarea intensităţii curentului, etc. Drept urmare şi banii de hârtie, care nu au valoare, se prezintă ca un astfel de instrument, putând măsura şi exprima valoarea mărfurilor (bunuri şi servicii) prin preţ.
- conservare de valoare: banii îndeplinesc această funcţie deoarece ei apar ca întruchipare a avuţiei. Obţinerea banilor prin vânzarea bunurilor şi serviciilor dă posibilitatea economisirii lor, adică şi a altui tip de consumaţie. Economisirea se bazează pe asigurarea că valoarea banilor la care se renunţa va fi regăsită în integritatea sa în viitor, atunci când vor fi utilizaţi banii economisiţi. Economisirea este posibilă numai datorită existenţei banilor. Acest lucru necesită garanţia menţinerii valorii şi deci a posibilităţii stocării acesteia.
Funcţiile banilor pun în evidenţă rolul pe care ei îl au în societate, de "sânge" al acestui organism complex care este economia ( P.A. Samuelson).

Bugetul de stat

Dupa o lupta indelungata, burghezia in ascensiune din tari ca Anglia, Franta si alte tari a izbutit sa se impuna monarhiei asbsolutiste- ultimul reazim nobilimii feudale- o serie de masuri care urmareau limitarea drepturilor suveranului in instituirea si perceperea de impozite, ca si in cheltuirea acestora, organizarea gospodariei financiare a statului dupa reguli precise si supunerea acesteia controlului parlamentar.
Aceste reguli, avind valoare de principii de drept bugetar,au fost inserate In diverse legi,devenind asfel criterii de baza in alcatuirea si executarea bugetului de stat. Principiile sunt niste reguli privind domeniul bugetar, care definesc modul de reflectare a veniturilor si cheltuielilor publice in domeniul de stat.
Universalitatea bugetelor
Potrivit acestui principiu, veniturile si cheltuielile publice trebuie sa figureze in bugetul de stat cu sumele lor totale. Cu alte cuvinte, nici un venit si nici o cheltuiala de stat nu trebuie sa se realizeze in afara cadrului bugetar. Deoarece obtinerea veniturilor publice determina anumite cheltuieli, este necesar ca veniturile respective sa se inscrie in buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile aferente cu cifra lor totala, iar nu cu soldul dintre acestea. Bugetul intocmit cu respectarea principiului universalitatii poarta denumirea de buget brut, in timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al actiunilor producatoare de venit si a celor generatoare de cheltuieli poarta denumirea de buget net.
In practica, insa, cerintele traditionale ale universalitati bugetare nu se respecta decit partial. Astfel statul si-a asumat sarcina de a infiinta anumite unitati economice, sub forma de regie. Avind personalitate juridica si o larga autonomie functionala, aceste unitati au fost supuse unor reglementari financiare diferite de cele aplicabile institutiilor de drept public; ele nu mai nu mai figureaza cu totalitatea veniturilor si cheltuielilor in venitul de stat, ci numai cu sumele pe care le varsa, respectiv le primesc de la buget. Nici unitatile administrativ-teritoriale, institutiile publice locale, fara scop lucrativ sau organizatiile care gestioneaza fondurile asigurarilor sociale nu mai sunt incluse cu toate veniturile.
Exista multi adversari ai ai incalcarii principiului unversalitatii pentru ca astfel pot aparea o multime de disimulari, iar ordinea si claritatea documentelor nu va mai fi respectata. Practica bugetara a consacrat in locul bugetelor brute, bugetele mixte.
Principiul unitatii bugetare
Potrivit acestui principiu, care este indisolubil legat de unversalitate bugetara, toate veniturile si cheltuielile bugetare trebiuie inscrise intr-un singur document. Cuprinderea tuturor veniturilor si cheltuielilor statului inr-un buget unitar da o imagine mai clara a situatie financiare a statului decit in cazul dispersarii acestora inr-o multime de bugete.
Principiul unitatii bugetare reprezinta dimensiunea in spatiu pe orizontala a bugetului. Insa nici regula pr. unitatii nu e respectata intocmai. Exceptie fac regiile autonome si unitatile prestatoare de servicii publice care isi intocmesc bugete anexa ce ramin in afara bugetului general, iar unitatile cu capital de stat au o larga autonomie financiara si la fel isi intocmesc bugete autonome. In plus, in anumite perioade apar cheltuieli cu carater exceptional, iar reflectarea lor in bugetul unui singur an afecteaza indicatorii bugetari in timp, rezultind de aici inscrierea in bugete extraordinare. Apar venituri si cheltuieli care nu sunt venituri propriu-zise pentru stat si nici cheltuieli definitive si ele trebuie evidentiate in mod distinct.
Prin negarea acestui principiu, in locul bugetului unic apare aglomerarea bugetara, inregistrindu-se urmatoarele exceptii:
A. bugetele anexa – acestea sunt intocmite de diferite institutii sau servicii publice ale statului care presteazaservicii publice si se bucura de o autonomie financiara relativa, fara a dispune de personalitate juridica. Bugetele se ataseaza bugetului statului, se prezinta si se aproba de Parlament.
B. bugetele autonome-unitatile productive ale statului au autonomie functionala si personalitate juridica. Acestea realizeaza venituri, inregistreaza cheltuieli, obtin profit, platesc impozite si dividende, se pot autofinanta, pot contracata imprumuturi.Ele nu figureaza in bugetul general.
C. bugetele extraordinare- apar in situatiile de exceptie, cind cheltuielile masive, cu caracter temporarar ar deregla grav bugetul unui an. Pentru acoperirea lor se instituie venituri speciale: impozite speciale, imprumuturi publice, emisiuni monetare.
D. conturi speciale de trezorerie- sunt situatii in care statul incaseaza sau plateste unele sume care nu sunt venituri si nici cheluieli propriu-zise, care nu apartin bugetului statului.
E. taxele parfiscale- constituie contributiile obligatorii catre diferite institutii de drept publice si private, dar care nu figureaza in buget.
Principiul anualitatii bugetului
Pr. Anualitatii contureaza dimensiunea in timp a bugetului de stat. Acesta se refera la :
A. anul bugetar- sa fie intocmit in fiecare an si pe o perioada de un an. El trebiue dezbatut si aprobat anual si pentru un an de zile de catre Parlament.
B. exercitiul bugetar- perioada in care executivul trebuie sa asigure incasarea veniturilor si sa efectueze cheltuieli autorizate de Parlament.
Unii specialisti considera ca anul bugetar ar fi prea lung, pentru ca in citeva luni conjunctura economica se poate schimba major, altii din contra ca ar fi prea scurt din cauza ca bugetul trebuie sa asigure finantarea pentru obiective si activitati publice ce se intind pe mai multi ani.
In mod normal ar trebui ca exercitiul bugetar sa coincida cu anul bugetar. Dar poate aparea si problema restantelor in executia bugetatra.solutii alternative ar fi :
-sistemul de gestiune, care presupune ca veniturile neincasate se transmit asupra anului urmator, care preia si cheltuielile neangajate, dar neefectuate.
-metoda de exercitiu, executia bugetului pentru anul incheiat continua inca trei sau sase luni.
Ca solutie de compromis s-a introdus “peroaoda de gratie”, care e o abatere minora de la metoda de gestiune.

Principiul neafectarii veniturilor
Un venit odata incasat la buget se administreaza global, fiind destinat acoperirii cheltuielilor privite in ansamblul lor. In principiu nu sa admite ca pentru o anumita cheltuiala bugetara sa se instituie, incaseze si foloseasca un anumit venit.. Aici se merge pe principiul despersonalizarii, iar repartizarea se face de Parlament (netinindu-se seama de providenta si cuantumul veniturilor).
Ratiunile ce motiveaza aceasta regula, afirma ca nu exista posibilitatea unei sincronizari intre perioadele de incasare a unui venit si perioada in care trebuie effectuate plati in contul unei anumite cheltuieli.
Cu toate acestea , principiul neafectarii veniturilor nu se aplica cu strictete in practica financiara. Abaterile mentionate mai sus de la principiul unitatii bugetare, care imbraca forma bugetelor extraordinare, autonome si anexe, conturile speciale de trezorerie si taxele parafiscale, constituie tot atitea forme de drogare de pr. neafectarii veniturilor.
Principiul specializarii bugetare
In vedereacrearii unui cadru formal al bugetului a fost necesara o organizare structurala a acestuia bazata pe anumite criterii:
A. gruparea administrative, ceea ce presupune ca veniturile se inscriu in buget functie de institutia in care se incaseaza, iar cheltuielile in raport cu intitutia prin care se incaseaza
B. clasifiactia economica presupune delimitarea veniturilor si cheltuielilor obisnuite, respectiv de capital
C. clasificatia functionala delimiteaza veniturile si cheltuielile bugetare in raport cu functiile statului:
-administrativa
-economica
-tutelara
-sociala
Principiul realitatii bugetare
Pr. realitaii bugetare presupune ca veniturile si cheltuielile bugetare sa fie evaluate astfel incit sa reflecte realitatea si sa reflecte resursele ce realmente pot fi mobilizate prin buget pentru sustinerea acestor actiuni.
Metode de punere in practica a principiului realitatii:
A. metoda automata sau a penultimei in care punctul de plecare il reprezintaexecutia bugetului pe ultimul an inheiat
B. metoda majorarii sau a diminuarii care are ca punct de plecare cifrele executiei bugetare pentru mai multi ani
C. metoda evaluarii directe, in care pentru fiecare venit si cheltuialaa se fac calcule distincte de evaluare
D. metoda analizei de sistem sau analiza cost-avantaje
E. Planificarea, Programarea Sistemului Bugetar (PPBS), este o metoda moderna si incearca sa tina seama de factorul timp.

Principiul publicitatii bugetului
Potivit acestui pr. bugetul de stat trebuie adus l cunostinta opiniei publice prin mijloace de care societatea dispune. Cu prilejul dezbaterilor parlmentare, cifrele proiectelor de buget sunt comentate nu numai in salile de sedinte ale organelor legislative, dar si in coloanele ziarelor si la posturile de radio si televiziune. Dupa aprobarea legii cu privire la bugetul de stat, aceasta este data publicitatii in Monitorul Oficial, Buletinul Oficial sau in culegerile de legi ,dupa caz.

Echilibrarea bugetului
Potrivit acestui principiu,bugetul ordinar al statului ar trebui sa se prezinte echilibrat, adica venituril sale sa acopere integral chltuielile.
Echilibrarea bugetului cu ajutorul mijloacelor de trezorerie sau al inflatiei duce la sporirea sumelor aflate in circulatie peste nevoile reale ale economiei. Aceasta determina deprecierea monedei si cresterea preturilor.In conditiile inflatiei, cresterea preturilor antreneaza sporirea cheltuielilor publice si majorarea deficitului bugetar pentru acoperirea carora statul e silit sa puna in circulatie noi cantitati de bani si sa accentueze astfel criza monetara si financiara.
In unele tari occidentale legislatia permite in mod expres intocmirea de bugete deficitare.
Principiul anterioritatii prevede ca elaborarea respectiv propunerea de buget sa aiba in vedere cifrele bugetare ale anilor precedenti. Acesta este un principiu invechit si nu se mi tine cont de el.

Gestiunea Fiscala -III

I.FACILITATI FISCALE
Au un tratamnent PREFERNTIAL din pcv fiscal.
Contribuabilii care achizitioneaza echipamente tehnologice si mijloace de transport ,cu exceptia autoturismelor,beneficiaza de o reducere din profitul impozabil aferent exercitiului financiar ,intr-o ANUMITA proportie din VALOAREA DE INTRARE a acestora(de achizitie).

Deducerea se calculeaza in luna in care se inregistreaza achizitia NUMAI din pcv fiscal,prin
inscrierea la cheltuieli deductibile numai in declaratia de impunere a sumei respective.

CLCULUL IMPOZITULUI PE PROFIT
formula ,impozit pe profit=profit impozabil x cota de impozitare
profit impozabil= se calculeaza si se evidentiaza lunar,cumulat de la inceputul exercitiului financiar,astfel incat sa se incadreze in dispozitiile legale in vigare.
Aici se impune contabilitatii o norma fiscala.
Datorita impunerii regulii(normelor) fiscale in detrimentul celei contabile,in practica pot exista cazuri cand
1.deficitul contabil(pierderea contabila) se transforma in profit fiscal(ca urmare a cheltuielilor nedeductibile fiscal in totalitate sau partial)si ca urmare se impoziteaza PIERDERA.
Acest fapt inseamna ca ori de cate ori suma pierderilor contabile si a reducerilor fiscale diminuata de suma elementelor nedeductibile este mai mare ca zero,pierderea contabila se transforma in profit fiscal si deci la nasterea datoriei fata de buget.
ex.sold debitor ct.121 (pierdere) - venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile fiscal
In cazul in care reducerile fiscale sunt mult superioare elementelor nedeductibile ,cumulata cu profitul contabil ,se poate intampla cazul ca profitul contabil sa se transforme in deficit fiscal.

In aceasta situatie,impozitul pe profit este ZERO si toate cheltuielile cu acesta pana la data de raportare se STORNEAZA IN ROSU

Pierderea anuala declarata de contribuabil prin declaratia de impozit pe profit(decl 101) se recupereaza din profitul impozabil din anii urmatori ( 5 ani)
Contribuabilii care pe o perioada de 3 ani CONSECUTIVI au realizat numai pierderi ,intra automat in obiectivul de control al organismului fiscal pentru constatarea cauzelor care au dus la nerealizarea de profit.

Nu se recupereaza pierderea fiscala inregistrata de persoana juridica in cazul in care are loc DIVIZAREA sau FUZIUNEA intreprinderii.
Recupararea pierderilor se va efectua in ordinea inregistrarii acestora ,la fiecare termen de plata a impozitului pe profit.

Norma internationala privind impozitul pe profit .
In acceptiunea organismului international de normalizare contabila ,profitul impozabil este definit ca rezultatul exercitiului stabilit pe baza regulilor fixate de administratia fiscala si care serveste pentru calculul impozitului exigibil.
exigibil = impozit de platit pe termen foarte scurt aferent profitului impozabil al exercitiului.

Diferentele care apar intre REZULTATUL CONTABIL si cel FISCAL se delimiteaza in :
1.Diferente permanente.
2.Difrente temporare.

1.diferentele permanenete sunt :
dupa tipul de venit sau cheltuiala
1.ch.nedeductibile fiscal
2.venituri neimpozabile
3.degrevarile fiscale

1.ch.nedeductibile dpv fiscal pentru care nedeductibilitatea este definitiva ( ireversibila) si sunt considerate ch.nedeductibile definitiv ,acele cheltuieli pe care fiscul le CONSIDERA a fi exagerate sau cele care NU sunt NECESARE pentru activitatea intreprinderii ,ex.acordarea de remuneratii excesive managerilor,cheltuieli efectuate in favoarea si folosul exclusiv al managerilor,sau personalului,etc.
2.Venituri pe care fiscul renunta sa le impoziteze definitiv datorita faptului ca ele provin din rezultate deja impozitate(in tara sau strainatate),ex.dividende primite de la o alta persoana juridica.
3.Degrevarile fiscale acordate in scopul incurajarii anumitor actiuni economice promovate de stat (ca politica )

O alta categorie de diferente sunt cele care regula se RESORB in cursul unui exercitiu,ulterior aceste diferente sunt denumite diferente temporare si provin din DECALAJUL in timp intre momentul contabilizarii unui element si includerea sa in rezultatul fiscal.
Avand in vedere faptul ca diferentele temporare reprezinta diferente intre VALOAREA CONTABILA si cea FISCALA a unui ACTIV sau a unei DATORII ,norma IAS 12 prezinta 2 tipuri de diferente temporare:
1.Diferente temporare impozabile = vor genera sume impozabile in determinarea beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare,atunci cand valoarea contabila a unui activ va fi incasata sau platita.
2.Diferente temporare deductibile care vor genera sume deductibile in detrimentul beneficiului impozabil al exercitiilor viitoare.

RELATIA CU PRINCIPIUL " INDEPENDENTEI EXERCITIULUI "
Privite in raport cu acest principiu diferentele dintre rezultatul contabil si cel fiscal se divid in 2 categorii:
a) diferente care NU au incidente asupra impozitelor exercitiilor viitoare.
b) diferente susceptibile sa modifice impozitul unui exercitiu ulterior( viitor)
Din prima categorie,cele care nu au incidenta in exercitiile viitoare,diferentele permanente si tempoarare constatate anterior ,pentru care s-a stabilit un termen si nu ridica probleme privind contabilizarea si deductibilitatea.
Probleme apar in la categoria 2 care intra in CONTRADICTIE cu principul contabilitatii de mai sus ,cazul diferentelor temporare care nu au fost resorbite si a pierderilor reportate.

Pentru rezolvarea acestor probleme s-au conturat 2 metode:
a) impozitul exigibil
b) reportul de impozit

a) metoda impozitului exigibil= are la baza conceptia potrivita careia marimea cheltuielilor fiscale aferente unui exercitiu
,trebuie sa corespunda cu impozitul efectiv pentru acel exercitiu.
Ca urmare,diferentele temporare si deficitele reportabile NU sunt luate in calculul PROVIZIOANELOR.
Norma IAS spune,insa,ca la stabilirea cheltuielilor fiscale a unui exercitiu TREBUIE sa se tina seama de TOATE elementele aparute in cursul acelui exercitiu si deci RESPINGE aceasta abordare.
b) metoda reportului de impozit,este o metoda de stabilire a cheltuielii fiscale a exercitiului insusita si de organismele internationale de normalizare contabila in IAS 12.
Se considera impozitul pe profit mai mult ca o cheltuiala a intreprinderii decat ca o distribuire de rezultat (fiscului si pentru sine) si este o consecinta a pricipiului conectarii cheltuielilor la venituri si la pricipiul independentei exercitiilor.
Partea de cheltuiala ajunsa la scadenta este o cheltuiala,cea neajunsa la scadenta este un ACTIV
Cheltuiala necuplata la un venit este in fapt o pierdere.

CONTABILIZAREA IMPOZITULUI AMANAT.

Diferentele temporare si reportari ale impozitului ,caz in care cheltuiala fiscala a exercitiului cuprinde:
a) volumul impozitelor exigibile.
b)Incidenta diferentelor temporare provenind din exercitiile anterioare sau reportate asupra exercitiilor viitoare.
c) ajustarea soldurilor de impozit reportate care,figurand in BILANT,genereaza modificari ale procentelor de impozitare sau crearea de noi impozite.
Urmarirea impozitelor exigibile si impozitelor amanate se realizeaza prin urmatoarele cazuri de inregistrari:
a) cheltuieli cu impozitul amanat = impozit amanat la plata
diferente tempoarare ,in cazul unui impozit amanat(activ)
creante din impozitul amanat = cheltuieli cu impozitul amanat (stornare)
Provizioane ptr impozite amanate ,atasate subventiilor pentru investitii.

subventii pentru investitii inscrise in impozitul amanat = impozitul amanat la plata

Provizioane pentru impozitele amanate atasate unor provizioane reglementate

provizioane reglementate inscrise in impozitul amanat = impozitul amanat la plata

Gestiunea Fiscala -II

Principiile fiscale
Impozitul in sine se justifica prin functionarea oricarei societati care implica costuri necesare acoperirii nevoilor sale.
Dreptul de a introduce impozite il are statul prin organele puterii centrale sau parlament si uneori prin administratiile de stat locale.
Parlamentul se pronunta in legatura cu introducerea impozitelor de stat de importanta nationala ,iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite in favoarea unitatii administrativ teritoriale .

Intreaga activitate de IMPUNERE,URMARIRE,si PERCEPERE a impozitelor si taxelor si perceperea acestora consta in aplicarea si respectarea prevederilor legale si orice abatere in acest sens
inseamna incalcarea legii cu consecinte ce atrag raspunderea celor in cauza.
PRINCIPII
1.JUSTIFICAREA IMPOZITULUI este o problema de cultura a fiecarui individ sa inteleaga ca nici-un stat din lume nu poate functiona daca NU are RESURSE financiare.
sanatatea,securitatea,arta si cultura,invatamantul sunt probleme de importanta nationala
Functionarea lor eficicenta necesita resurse financiare ,statul nu are posibilitatea sa le acopere din resurse proprii.
In masura in care resursele financiare prevenite de la intreprinderi si persoane juridice sau fizice sunt suficiente ,acestea se vor intoarce in beneficiul contribuabililor( se justifica)
2.PRINCIPIUL NEUTRALITATII si EFICACITATII impozitului
NEUTRALITATEA impozitului presupune de a nu fi investit in alta functie decat cea FISCALA adica finantarea cheltuielilor publice FARA sa influenteze conditiile de functionare a economiei,repartitia avutiilor
sau structurilor sociale.
NEUTRALITATEA impozitului poate fi privita sub doua aspecte:
a)din pcv al cercetarii unei EFICACITATI MAXIME a intreprinderii ,pentru resurse si tehnici date un impozit general sau o taxa uniforma pe consumatii provenite de la terti NU afecteaza rezultatele intreprinderii
exemplu : impozitul pe veniturile din salarii (se retine din salariu salariatului),TVA ( taxa ce nu afecteaza cheltuielile si veniturile)sau Contributiile la sistemul asigurarilor sociale (suportate de salariati)
b) din pcv al DINAMICII,progresului tehnic si economic ,impozitul NU trebuie sa INTIMIDEZE beneficiile atunci cand acestea provin dintr-o punere in practica a tehnicilor moderne,eficiente ,a reducerii costurilor si o mai buna orientare a productiei
Beneficiile constituie premisa dezvoltarii intreprinderii si implicit a economiei nationale .
3.PRINCIPIUL TRANSPARENTEI impozitului . Impozitul trebuie PRELEVAT urmarind principii simple si clare care sa NU dea loc interpretarilor arbitrare,iar aplicarea lor sa fie cat mai putin costisitoare.
De cele mai multe ori aplicarea unui impozit a fost transpus pe zeci de pagini in Monitorul Oficial iar conducatorul economis ocupa o mare parte din timp studiind aplicarea corecta in punerea in practica.
Aparitia unei LEGI sau ORDONANTE este urmata de regula de NORME de punere in aplicare ce apar cu o mare intarziere,Instructiuni care nasc confuzii si lasate intarpretarilor aparatului fiscal si care
trebuie sa apere interesele statului fata de agenti economici preocupat in permanenta de a gasi calea legala pentru impunerea cea mai mica.
4.PRINCIPIUL IMPOZITULUI IMPERSONAL acest principiu semnifica faptul ca prelevarea impozitului NU trebuie sa implice cercetarea de tip INCHIZITORIAL la viata persoanelor fizice sau juridice.

Personalul din aparatul fiscal selectionat pe principiul competentei profesional si moral conduce cu siguranta la eficienta activitatii fiscale dar si a diminuarii riscului fiscal al contribuabililor atat timp cat personalul
care se afla in slujba statului reprezinta si un organ de indrumare si control
5.In price societate OBIECTIVUL FINAL si preocuparea esentiala este asigurarea dezvoltarii depline a personalitatii fiecarui cetatean dupa propriile sale aspiratii.
6.PRINCIPIUL NEDISCRIMINATORIU impozitele trebuie sa fie satabilite urmand reguli care sunt ACELASI pentru toti.
trebuie subliniat faptul ca orice masura fiscala directa sau indirecta discriminatorie fata de un grup social oarecare este incompatibila cu principiile generale ale unei societati democratice.

DREPTUL CONTABIL AUTONOM
Contabilitatea reprezinta un instrument de cunoastere si gestiune a PATRIMONIULUI ,a SITUATIEI NETE si a REZULTATULUI obtinut.(PATRIMONIU*SITUATIE NETA*REZULTAT)
Contabilitatea trebuie sa asigure informatii pentru:
Investitorii de capital
Organele fiscale * ca reprezentanti ai statului
Bancheri
Parteneri de afaceri a intreprinderii
Pentru a fi NEUTRA dar si COMPATIBILA ca sistem de comunicare,contabilitatea are la baza Norme si Principii Generale de EVALUARE si calcul economic ,o TERMINOLOGIE precisa si identica pentru toti utilizatorii de informatii.
Raporturile contabilitatii cu exteriorul implicit cu FISCALIATEA pot fi rezumate in urmatoarele reguli si principii:
a) delimitarea cheltuielilor si veniturilor la exercitiul curent in conditiile in care CONTINUITATEA activitatii de exploatare este valida
b)evaluarea activelor la intrare in functie de costul istoric care are o determinare obiectiva si poate fi certificata prin documente.
c)evaluarea ANUALA a tuturor elementelor patrimoniale prin inventariere la valoarea de UTILITATE a tuturor activelor si datoriilor.
d)contabilitatea PIERDERILOR si a DATORIILOR probabile si a deprecierilor de valoare datorate UZURII morale si fizice,DEGRADARII,NEANCASARII CREANTELOR,CLIENTI DUBIOSI si RAU PLATNICI,la inchiderea
fiecarui exercitiu financiar fara a se tine cont de eventualele PLUS VALORI si ACTIVE PROBABILE.
d)DISTINCTIA dintre costurile PERIOADEI si costurile PRODUSULUI cum sunt cheltuielile generale de administratie si desfacere care NU fac obiectul costului de productie conform IAS 2 STOCURI.

PRINCIPIILE CONTABILE.
1.Continuitatea activitatii
2.Corelarea cu fiscaliatea
3.Permanenta metodelor
4.Principiul Prudentei
1.Continuarea activitatii este foarte important de a tine cont de acest principiu deoarece la intocmirea si prezentarea situatiei financiare se va aplica una sau mai multe baze de evaluare combinate din cele patru
costul istoric
costul curent
valoarea actualizata
valoarea realizabila
daca si numai daca intreprinderea estimeaza ca in viitorul previzibil( 12 luni)activitatea continua cel putin un an.
2.corelarea cu fiscalitatea.
Ce trebuie sa faca o intreprindere pentru a evolua daca isi contiunua activitatea?
raspuns a) o analiza a ACTIVELOR CURENTE si a DATORIILOR CURENTE
b) soldul CREANTELOR cu o lichiditate mai MICA de un an trebuie corelat cu viitoarele contracte pe anul urmator.
c) datoriile curente si perioada lor de EXIGIBILITATE sa fie mai MARE decat perioada de LICHIDITATE
d)durata medie in zile a SOLDULUI(debitul) CLIENTI trebuie sa fie mai MICA decat durata medie in zile a creditului FURNIZORI
e)datoriile salariale ,fiscale si asimilate au un grad de exigibilitate pana la 30 de zile.

3.Principiul Permanentei Metodelor
pentru a asigura COMPATIBILITATEA in timp a informatiei contabile ,intreprinderea trebuie sa aplice acelasi norme de evaluare (la iesire)
Modificarile politicii contabile sunt PERMISE numai daca legea le prevede sau daca acestea au rezultat informatii mai relevante si mai credibile.
Nota intr-o economie inflationista (de tip galopanta) trecerea de la tratamentul contabil de baza prevazut de IAS 2 Stocuri ,privind evaluarea stocurilor de materii prime si materiale auxiliare
la iesire(derecunoasterea) de la metoda initiala FIFO la metoda alternativa LIFO ,are implicatii majore asupra activului curent,stocurile prezentate in bilant vor avea o valoare
mai mica dar si asupra REZULTAULUI contabil,cheltuielile cu materiile prime si materiale auxiliare fiind MAJORATE(implicit baza de impozitare se diminueaza)
4.Principiul Prudentei orice element al structurilor situatiilor financiare (bilant) trebuie prezentate pe baza principiului prudentei.
Intrebare : cum aplicam in practica acest principiu odata cu INVENTARIEREA tuturor elementelor de activ si pasiv (patrimoniale)
Cazul 1. In contabilitate vor fi RECUNOSCUTE numai profiturile REALE la data inchiderii exercitiului financiar ,aceasta presupune sa se tina seama de orice depreciere
de valoare a unui activ conform IAS 36 Deprecierea Activelor.
Vor fi ajustate toate acele active considerate a fi depreciate intre perioada lor de intrare si valoarea contabila neta pentru stocuri la 31.12 N
la fel se procedeaza pentru toate activele in urma inventarierii comparandu-se valoarea contabila de intrare cu valoarea de PIATA
Aici se vor aplica prevederile IAS 16 Imobilizari Corporale privind evaluarea la BILANT si IAS 36 Deprecierea Activelor
la IFRS 5 ,activele pe termen lung detinute pentru vanzarea activitatii INTRERUPTE ,IAS 37 Provizioane,datorii si active contigente

formula contabila
6813 = 291

sau
6814 = %
39x
49x
59x

In schimb daca au fost deprecieri ale activelor inregistrate in anul precedent iar in anul curent prin inventariere se constata prin inventariere se constata ca valoarea realizabila
este mai MARE decat valoarea contabila ,prudenta solicita ajustarea stocurilor la cea mai mica valoare dintre cost si valoarea realizabila neta ( la fel ca si la compensarea lipsurilor cu plusurile constatate
prin inventariere)
se procedeaza la anularea provizionului constituit
291 = 7841
Cazul 2. in contabilitate se va tine seama de toate obligatiile PREVIZIBILE si de pierderile POTENTIALE care vor lua nastere in cursul exercitiului financiar incheiat pe parcursul
celui anterior chiar daca obligatiile sau pierderile apar intre data incheierii exercitiului si data intocmirii bilantului
formula contabila
6813= 151

aceste PROVIZIOANE sunt tratate ca si obligatii pe tremen lung sau mediu fiind plasate intre DATORII pe termen scurt si Veniturile Amanate (ct.471)
__________________

Gestiunea Fiscala -I

Obiectul si rolul gestiunii fiscale in conducerea societatilor comerciale
Pentru a gestiona eficient resursele economice si financiare ale intreprinderilor trebuie sa se ia in calcul DIMENSIUNEA FISCALA a afacerilor.
Contabilitatea si fiscalitatea constituie doua discipline INDEPENDENTE una fata de calalta.
Societatile comerciale,regiile autonome,si alte institutii de stat prezinta un ANSAMBLU de documente contabile si fiscale care trebuie analizate
in ANSAMBLU si NU independent unele de altele.
Unul din interesele informationale onorate de contabilitate este cel fiscal.
PRINCIPIILE FISCALE urmaresc fie STIMULAEREA fie INHIBAREA unor activitati.
Interacttivitatea intre DREPTUL CONTABIL si DREPTUL FISCAL este realizata prin disciplina " Gestiunea Fiscala a Intreprinderii "
Obiectul de studiu al gestiunii fiscale il constituie analiza DISTORSIUNILOR sau a ABATERILOR provocate de incompatibilitatea
intre REGULA FISCALA (ca norma) si cea CONTABILA,COVERGENTA dintre fiscalitate si contabilitateprecum si stabilirea pe baza
analizei a STRATEGIEI RISCULUI FISCAL si EFICIENTEI FISCALE a intreprinderilor.
Gestiunea fiscala se adreseaza tuturor intreprinderilor care au unobiect de activitate ACTE DE COMERT ,OPERATII ECONOMICE si FINANCIARE
destinate obtinerii de profit (beneficii=o are mai cuprinzatoare decat profitul )
Fiscaliatea are la baza DREPTUL FISCAL pentru a determina REGIMUL DE IMPOZITARE privind beneficiile,tva-ul,impozitele si taxele locale,contributii
pentru asigurarile sociale,accizele,altele.

Contabilitatea are un rol esential in economie in a furniza situatii financiare.
Aceste SITUATII FINANCIARE trebuie sa prezinte :
Credibilitate
Inteligibilitate (intelese de diversi utilizatori ai informatiei)
Pertinente (in raport cu luarea unor DECIZII )
Corecte
Comparabile in TIMP si SPATIU.

Dezvoltarea fiscalitatii genereaza necesitatea crearii unui SISTEM INFORMATIONAL pentru a tine cont de multimea
regulilor fiscale din cauza PENALITATILOR aplicabile in momentul punerii in evidenta a neregurilor.
OBLIGATIILE,RISCUL,CONTROLUL si SANCTIUNILE au fost asociate fiscalitatii in timp,conferindu-i acesteia
o imagine de CONSTRANGERE greu acceptata de Conducerea intreprinderilor dar si de cetatieni

Intreprinderea a fost orientata sa acorde mai multa atentie PARAMETRILOR FISCALI.
De cele mai multe ori fiecare tranzactie economica genereaza obligatii fiscale si din acest motiv trebuie sa se tina cont
de numarul mare de reguli aplicabile si de problemele de armonizare ale fiscalitatii cu contabilitatea.

Statul primeste informatia contabila de la profesionistii in domeniu iar recunoasterea unei informatii FIABILE bazata pe
NORME ,PRINCIPII,REGULI,si POSTULATE cuprinse in Legea Contabilitatii (82/1991),constituie un pas important in realizarea
unui drept contabil autonom ce trebuie respectat si de catre fiscalitate.

Modelul de contabilitate,continutul,este bazat pe MACROECONOMIE unde predomina interventia guvernamentala si
influienta regulilor fiscale in materie de NORMALIAZARE contabila.
Astfel informatia contabila trebuie sa devina credibila iar situatiile financiare prezentate de catre intreprinderi care aplica
IAS si IFRS trebuie sa raspunda INVESTIRORILOR DE CAPITAL
Aceasta implica ca Impozitul (in genere) sa devina NEUTRU asupra contabilitatii.

Fiscaliatea are propriile reguli ,principii care NU converg intotdeauna cu cele contabile.In acest sens CODUL FISCAL(nota romanesc) se apropie
in mare masura de REGULILE GENERALE EUROPENE

II.Gestiunea fiscala Eficacitatea Fiscala Strategia Intreprinderii.

Reglementarile de natura fiscala vin sa influenteze DIRECT sau INDIRECT activitatea unei unitati economice ce are calitatea de contribuabil.

Specialistii definesc FISCUL ca fiind administratorul ce are in atributiile sale CALCULUL,PERCEPEREA,URMARIREA PLATII impozitelor,taxelor,si
contributiile datorate de contribuabil statului.
Obiectivele fiscalitatii deci constau in calculul,perceperea,asezarea,urmarirea PLATII impozitelor,taxelor,si contributii datorate de unitatile economice statului.

Obiectivele Gestiunii Fiscale ale Intrprinderii au in vedere asigurarea securitatii si eficacitatii fiscale prin intermediul cercetarii PRESCRIPTIILOR de forma
si fond cum ar fi:
*amanari
*esalonari
*scutiri
toate impuse de dreptul fiscal.
Miza financiara a controlului fiscal este rareori neglijata in masura in care redresarile facute sunt insotite de SANCTIUNI si PENALITATI de o
importanta variabila dar deseori determinanta.
Consecintele financiare ale unei proceduri de unificare pot fi extrem de dificile pentru o intreprindere si pot conduce la o IMAGINE defavorabila a sa sau
de compromis a echilibrului financiar.
Pentru acest motiv intreprinderile sunt tentate a se indrepta spre un comportament mai putin curativ fata de fiscaliate si mai mult orientat
spre depistarea si prevenirea riscului fiscal.
In afara activitatii curente realizarea de operatiuni importante impuse mai ales de dezvoltarea sa(fuziuni,consolidari) solicita punerea in aplicare a regulilor
financiare pe care intreprinderea NU le practicase pana la acel moment.Aceasta confruntare cu NOI reguli fiscale implica un anumit GRAD DE RISC.

Din acest motiv se impune aplicarea unor proceduri de control intern specifice regulilor fiscale.
Eficacitatea fiscala se constituie ca element esential al gestiunii fiscale,firma trebuie sa-si conceapa o POLITICA FISCALA autonoma ,detasata de
restul intreprinderii si dotata cu un OBIECTIV unic si independent si anume CERCETAREA CAILOR LEGALE MAI PUTIN IMPOZATE.

Gestiunea fiscala ca si gestiunea comerciala (de productie) se integreaza in gestiunea intreprinderii si deci trebuie definita in functie de obiectivele
politicii generale a intreprinderii sau in raport cu strategia adoptata.
Eficacitatea fiscala a intreprinderii poate fi atinsa direct sa indirect .
Cea DIRECTA poate fi realizata prin intermediul dreptului fiscal ce cuprinde * MASURI DE AJUTOR si INCITARE FISCALA.
Este cert ca intreprinderea care utilizeaza masurile de incitare fiscala atrage un AVANTAJ FINANCIAR imediat.
Obtinerea de avantaje fiscale legale presupune ca intreprinderea cunoaste ansamblul de masuri in vigoare ceea ce NU tine de caracterul temporar
al regulilor fiscale,de frcventele modificari legislative si de publicitate care reuneste traditional masurile speculative ,lasand in umbra celelalte
dispozitii mai exacte dar uneori la fel de avantajoase.

Practica a dovedit ca cea mai buna solutie posibila fiscala este aceea care tine seama de obiectivele si strategiile intreprinderii.
Strategia fiscala a intreprinderii trebuie privita ca o substrategie a dezvoltarii de ansamblu a firmei.

Dintre mijloacele eficacitatii fiscale se mentioneaza

Utilizarea de o maniera optima a masurilor de AJUTOR si INCITARE fiscala si este o eficaciate fiscala directa care poate fi exemplificata
prin folosirea unor metode de AMORTIZARE ACCELERATA ,utilizarea unor metode de EVALUARE A STOCURILOR la iesire in functie de INFLATIE.(CMP)

O alta metoda este APORTUL de CAPITAL SOCIAL in NATURA si devoltarea firmei prin reutilizarea profitului pentru INVESTITII PRODUCTIVE cu
consecinte favorabile asupra diminuarii impozitelor sau scutirii totale da a fi achitate.

Reducerea profitului impozabil cu 10% din pretul de achizitie al echipamentelor tehnologice,etc

Eficacitatea fiscala INDIRECTA este posibila in conditiile in care sistemul de impozite,taxe,si contributii ofera o serie de DEDUCERI fiscale
a unor cheltuieli si ACOPERIREA pierderilor din exercitiile anterioare ,limita unor cheltuieli deductibile partial in functie de masa bruta a profitului.
Eficacitatea fiscala este un element motor al gestiunii fiscale a intreprinderii.
Trebuie conceputa o politica fiscala autonoma detasata de restul intreprinderii ce urmareste cercetarea si atingerea unui cost fiscal optim.
Eficacitatea fiscala NU este totdeauna COMPATIBILA cu cautarea de CAI SI SOLUTII mai putin IMPUSE,ea trebuie abordata ca un
SACRIFICIU FISCAL sau COST FISCAL.
Acest sacrificiu poate fi EVALUAT pri raportarea si integrarea dimensiunii fiscale in DECIZIILE de gestiune fiscala a intreprinderii.

POSIBILITATI DE OPTIMIZARE A DECIZIEI IN GESTIUNEA STOCURILOR GESTIUNEA STOCURILOR DE MATERII PRIME SI MATERIALE

Intre ritmicitatea productiei, a vanzarii marfurilor si ritmicitatea aprovizionarii unitatilor este necesar sa existe o permanenta sincronizare.
Aprovizionarea cu materii prime si materiale are un caracter intermitent din cauza volumului si diversitatii resurselor materiale necesare desfasurarii activitatii intreprinderii,raspandirii teritoriale a furnizorilor,in timp ce procesul de productie are un caracter continuu. Astfel asigurarea concordantei intre aprovizionare si productie se realizeaza prin constituirea in intreprindere a stocurilor de marime si asortiment determinast la nivelul capacitatii de prelucrare si al cererii pe piata. Uneori este imposibil si neeconomic sa se aprovizioneze materii prime si materiale in momentul cand sunt cerute in productie. In unele ramuri, materialele nu pot fi utilizate in procesul de productie imediat, fara o conditionare prealabila.
Pe de alta parte, unitatea beneficiara se poate gasi in alta localitate decat unitatea de la care se aprovizioneaza si in acest caz este imposibil ca materia prima sa soseasca in intreprindere chiar in momentul cand este necesar sa fie consumata in procesul de productie.
Aceste considerente economice fac necesara constituirea unui stoc care reprezinta un volum de materiale provizoriu neutilizat.
Stocurile de productie reprezinta totalitatea resurselor materiale destinate consumului productiei, aflate in depozitul intreprinderilor consumatoare.
Stocul de productie este format din:
- stoc curent
- stoc de siguranta
- stoc pentru transport intern
- stoc de iarna
Fiecare categorie de stoc indeplineste functii specifice.
Stocul curent reprezinta cantitatea de materiale necesare pentru asigurarea procesului de productie intre doua aprovizionari consecutive. Marimea sa este este deteminata de consumul mediu zilnic si de intervalul de timp dintre doua aprovizionari succesive. Stocul curent este o marime dinamica care inregistreaza un nivel maxim la data cand se primeste un lot de livrare de la furnizori; nivelul minim se inregistreaza la incheierea intervalului dintre doua aprovizionari succesive, prin trecerea in consum a ultimelor cantitati aflate in stoc. Pentru desfasurarea continua a procesului de productie este necesar ca atunci cand stocul curent atinge nivelul minim sa soseasca o noua comanda. In cazul in care furnizorul nu respecta termenele de livrare, lotul de livrare nu corespunde cantitativ sau calitativ sau ritmul consumului a fost mai rapid decat cel estimat, stocul curent nu poate fi reantregit in momentul atingerii nivelului minim, iar procesul de productie poate inregistra intreruperi. Pentru a evita aceasta situatie se formeaza un stoc de siguranta.
Stocul de siguranta reprezinta cantitatea de materiale necesara pentru asigurarea continuitatii procesului de productie in cazul eventualelor intreruperi in aprovizionare, ca urmare a unor neregularitati in procesul de productie al furnizorului sau in transport, precum si in cazul in care a crescut consumul mediu zilnic, stocul curent fiind epuizat mai repede.
Stocul de siguranta se modifica in timp, in functie de natura si structura productiei, particularitatile tehnologiei de fabricatie, conditiile de aprovizionare, el constituindu-se diferentiat pe fiecare tip de materie prima, material, semifabricat.
Stocul de conditionare sau de pregatire cuprinde cantitatea de materiale necesara pentru asigurarea continuitatii procesului de productie in cazul eventualelor stationari ale materialelor inainte de a fi introduse in productie in scopul efectuarii unor operatii de conditionare impuse de procesul tehnologic.
Stocul pentru transport intern reprezinta cantitatea de materiale necesara pentru asigurarea continuitatii procesului de productie in cazul in care sunt necesare transporturi de la un depozit central la punctele de consum.
Stocul de iarna cuprinde cantitatea de materiale necesara pentru asigurarea continuitatii procesului de productie in timpul iernii, cand nu este posibila exploatarea unor materiale datorita conditiilor climaterice nefavorabile.
Normatarea stoculuicurent in unitati de timp se face fie pe baza termenelor contractuale, fie pe baza intervalului mediu intre aprovizionarile consecutive realizate in anul de baza.
Stocul curent exprimat in unitati naturale se determina pe baza intervalului mediu dintre livrarile succesive si necesarul mediu zilnic.
Stocul curent exprimat in unitati valorice se obtine prin inmultirea marimii absolute a stocului curent exprimat in unitati naturale cu pretul unitar.
Stocurile contribuie la accelerarea vitezei de rotatie a mijloacelor circulante in masura in care ele sunt constituite la un nivel determinat dupa criterii economice. Astfel, daca existenta stocurilor intr-o intreprindere este o necesitate, marimea acestora se impune a fi determinata la strictul necesar, ca rezultat al unei temeinice examinari a volumului de activitate, a consumurilor specifice, a conditiilor de aprovizionare, depozitare, a implicatiilor financiare pe care le genereaza constituirea si intretinerea lor.
Dimensionarea stocurilor de productie la niveluri mai mari decat nevoile reale ale productiei duce la aparitia stocurilor supranormative, ceea ce provoaca imobilizari de capital antrenat in cumpararea de materiale sau in produsele finite stocate si inca nevandute.
Dimensionarea la niveluri mai mici decat nevoile reale ale intreprinderii poate pune in pericol continuitatea procesului de productie si, ca urmare, provoaca micsorarea productivitatii muncii, marirea costurilor.
Toate acestea impun efectuarea de analize si calcule economice care sa determine strategia si politica in domeniul formarii stocurilor de la o etapa la alta, in functie de noile conditii care apar pe piata de resurse materiale, de mutatiile in structura cererilor pentru consum sau de potentialul de furnizare a lor.
Printre factorii de care depinde marimea stocurilor se pot enumera:
- nesiguranta livrarilor;
- spatiul disponibil de depozitare;
- politica intreprinderii in acoperirea cheltuielilor de depozitare
Exista unele cheltuieli care sunt determinate de aprovizionare sau de marimea comenzii de productie si alte cheltuieli care cresc o data cu nivelul stocului. Primele costuri duc la aprovizionari masive si loturi mari in productie in scopul reducerii la un nivel acceptabil a costurilor unitare de emitere a comenzii si a costurilor de pregatire.
A doua categorie de cheltuieli duce la loturi mici, in scopul mentinerii costului stocurilor la nivele acceptabile. Decidentul este astfel confruntat cu problema gasirii celor mai bune solutii si metode de echilibrare a diverselor costuri cu tendinte opuse din sistemul considerat.
Principalele probleme care se pun in fata agentilor economici sunt "cand?" si "cu cat?" trebuie sa se aprovizioneze o intreprindere astfel incat costul sa fie cat mai mic, iar productia sa se desfasoare in conditii bune. Optiunile pentru constituirea si marimea stocurilor sunt influentate de raspunsul la intrebarea "ce avantaje si ce pierderi se inregistreaza daca se stocheaza mai mult sau mai putin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?"
Teoria matematica a stocurilor permite stabilirea momentului si volumului aprovizionarii astfel incat politica urmarita sa fie optima. Ea utilizeaza modele matematice pentru determinarea regulilor de gestiune optima a materiilor prime, materialelor si produselor finite, cu scopul minimizarii cheltuielilor de aprovizionare-stocare in conditiile in care sa se asigure realizarea continua, eficienta a procesului de productie.
Aceste modele economico-matematice permit utilizarea intensiva, cu maxima eficienta, a capacitatilor de productie si a resurselor de munca prin furnizarea la timp, in marimea si structura necesara a resurselor materiale solicitate de procesele productive.
Gestiunea stocurilor poate fi privita in doua acceptiuni:
a) in sens restrans, de evidenta propriu-zisa, in care se urmareste miscarea materiilor prime, materialelor ( intrarile, iesirile, stocul initial, stocul final );
b) in sens larg, de modelare si optimizare a proceselor de stocare prin luarea in considerare a costurilor implicate de existenta stocurilor in intreprinderi.
Una din metodele practice utilizate in gestiunea stocurilor curente o constituie analiza ABC de grupare selectiva a acestora, care permite un studiu diferentiat al stocurilor indeosebi in legatura cu tipul de model de optimizare utilizat, lucru ce se realizeaza in functie de importanta si ponderea valorica a materiilor prime si materialelor ( in grupa A sunt cuprinse materii prime si materiale care detin aproximativ 7% ca pondere valorica si numai 10% din numarul total de materiale din magazii ), asa cum se poate observa in figura 1.
Etapele principale de rezolvare a problemelor de stocare atat in cazul gestiunii stocurilor in sens larg, cat si in sens restrans sunt prezentate in figura 2. PRINCIPALELE MODELE DE APROVIZIONARE
In marea majoritate a cazurilor, constituirea stocurilor nu adauga valoare bunurilor economice inmagazinate, mai mult, stocarea genereaza anumite cheltuieli directe si indirecte ca urmare a achizitionarii, transportului, depozitarii si inregistrarii unor eventuale pierderi, datorate deprecierii materiilor prime, materialelor. Existenta in intreprinderea industriala a unui program optim de productie asigura un nivel minim cheltuielilor ocazionate de depozitarea materiilor prime, materialelor si de eventualele modificari ale volumului productiei.
Sistemele moderne de gestiune a stocurilor presupun ca fiecare unitate economica sa raspunda urmatoarelor cerinte:
- determinarea cantitatii optime de comandat,
- determinarea perioadei optime de aprovizionat,
- determinarea stocului de siguranta optim in conditiile minimizarii cheltuielilor.
Definirea modului de aprovizionare este un obiectiv principal al problemelor de stocare si reprezinta de fapt "intrare" in sistemele cibernetice. In lucrarile de specialitate privind teoria matematica a stocurilor [1, 18], se considera ca elementele principale ale unui proces de stocare sunt:
A - cerere pentru consum
B - cantitatea sau necesarul de aprovizionat
C - lotul de livrare
D - parametrii temporali
E - costurile
A - Cererea pentru consum este un element de baza care conditioneaza nivelul si ritmul eliberarilor de materiale din stocuri si implicit volumul si ritmul aprovizionarilor care asigura reantregirea lor. Cererea poate fi cunoscuta pe toata perioada de gestiune, caz in care procesul de formare a stocurilor si, respectiv, modelele de dimensionare a acestora sunt deterministe. Cererea poate fi insa necunoscuta dar previzibila, cum este cazul materialelor destinate fabricatiei produselor solicitate la prezentare intamplatoare sau pe baza de comenzi imprevizibile, ca si al resurselor necesare activitatii auxiliare, a celor destinate efectuarii unor reparatii accidentale; in acest caz, ea poate fi considerata ca o variabila aleatoare cu distributie data, iar modelele economico-matematice de calcul sunt de natura probabilistica. In aceste conditii, natura si caracteristicile cererii se stabilesc pe baza de observatii, prin studii de prognoza, serii de date statistice etc.; masa datelor culese se prelucreaza cu ajutorul statisticii matematice, acestea reprezentand "informatia initiala" care conduce atat la alegerea modelului de calcul, cat si la procedeele de optimizare. De regula, cererea de materii prime, de componente si subansambluri este dependenta de esalonarea calendaristica si dimensionala a programelor de fabricatie.
B - Cantitatea sau necesarul de aprovizonat pentru perioada de gestiune luata in calcul exprima volumul de resurse care urmeaza a fi asigurat de la terti furnizori; in modelele de optimizare se ia ,fregvent, in calcul si necesarul pentru indeplinirea programului.
C - Lotul de livrare reprezinta cantitatea de materiale care se aduce la un moment dat de la furnizori. Baza de calcul este necesarul de aprovizonat; aceasta inseamna ca de cantitatea de materiale care se prevede sau se comanda sa se aduca de la furnizor, cu ocazia uneireaprovizonari, depinde marimea lotului de livrare. Acest element imbraca, in practica ceonomica si teoria de specialitate, si denumirea de lot de reaprovizonare sau cantitate comandata.
D - Parametrii temporali care intervin in procesele de stocare sunt:
- perioada de gestiune care, de obicei, se considera a fi de un an; ea poate fi delimitata si la nivel de semestru sau trimestru in functie de specificul activitatii unitatii economice ( cu productie continua sau sezoniera), de natura cererii pentru consum, de caracteristicile surselor de furnizare sau de conditiile de transport etc.;
- intervalul de timp dintre doua aprovizonari succesive reprezinta perioada de timp care se scurge intre o intrare anterioara de materiale in unitatea economica si cea imediat urmatoare, sau intre doua reintregiri succesive ale stocului curent cu resurse de la furnizori;
- durata de aprovizionare reprezinta timpul care se scurge din momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizonare(sau s-a initiat actiunea de aprovizonare) pana la sosirea partii de materiale livrate de furnizor in depozitele unitatii beneficiare;
- momentul calendaristic de declansare a actiunii de aprovizonare reprezentat de data la care se emit comenzile de aprovizonare sau se ia legatura cu furnizorul pentru efectuarea livrarilor urmatoare programate ( denumit si data de aprovizionare).
E - Costurile, respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpararea resurselor materiale si derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cu aducerea materialelor, depozitarea, stocarea etc.), din care, in calcul se iau, de regula, urmatoarele:
-costul de lansare a comenzii, care include toate cheltuielile ce se fac incepand cu intocmirea comenzii, trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport ale lotului de livrare inclusiv cu deplasarile de delegati ai beneficiarului la furnizor.In general, aceste cheltuieli sunt fixe pentru o comanda;
- costul de stocare, care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul stationarii resurselor materiale in stoc si anume: cheltuieli cu primirea-receptia, transportul in interiorul depozitului, manipulare, depozitare propriu-zisa, conservare, paza, evidenta, eventuale perisabilitati normale; efectul imobilizarii fondurilor financiare aferente; dobanzi, taxe, impozite, etc.; cheltuieli cu amortizarea spatiilor de depozitare, a dotarilor aferente, a celor cu plata salariilor lucratorilor care isi desfasoara activitatea in cadrul depozitelor; cheltuieli cu uzura morala a resurselor materiale.
Costurile de stocare cuprind categorii de cheltuieli care prin natura lor pot fi variabile in raport cu marimea cantitatii stocate ( cum sunt, de pilda: dobanzile bancare pentru creditarea cumpararii si stocarii materialelor, efectul imobilizarii fondurilor financiare, cheltuieli de conservare-pastrare sau cu uzura morala) si conventional-constante ( cheltuielile cu amortizarea fondurilor fixe, cu paza si securitatea contra sustragerilor sau incendiilor, cu evidenta, cu iluminatul, etc.);
-costuri suplimentare corespunzatoare lipsei materialelor in stoc, de penalizare sau de penurie, care apar la un moment dat cererea este mai mare decat stocul si, deci, nu poate fi acoperita; in acest caz se fac cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea operativa a cererii pe alte cai ( reaprovizionari suplimentare de la alti furnizori, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea de materii prime de alta calitate sau dimensiune-configuratie). Intotdeauna, epuizarea stocului inainte de sosirea unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care cresc proportional cu partea din cererea nesatisfacuta si cu durata lipsei resursei respective. De regula, lipsa de resurse in stoc se evita, pentru ca ii sunt proprii efecte economice nefavorabile mai mari decat suprastocarea. Penalizarile si amenzile apar in cazul ruperii de stoc cu comenzi care pot fi amanate. Daca nu pot fi amanate comenzile, atunci costul ruperii stocului reprezinta tocmai beneficiul care s-ar obtine prin vanzarea produselor respective.

Calculatia

Noţiunea, Importanţa şi sfera de cuprindere
a calculaţiei în contabilitate

Necesitatea determinării mărimii cifrice în expresie
valorică a modificărilor pe care le produc operaţiile economice
şi financiare în masa patrimoniului unităţilor economice şi
sociale, precum şi a situaţiei elementelor patrimoniului
unităţile respective la un moment dat şi în dinamică prin
intermediul indicatorilor economico – financiari care
caracterizează mersul activităţi acestora, a impus utilizarea,
alături de procedeul evaluării, şi pe cel al calculaţiei care se
prezintă sub diferite forme ale calculului economic.
Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii reprezintă
un ansamblu de operaţii matematice utilizate pe tot parcursul
ciclului de prelucrare a datelor şi informaţiilor furnizate de
contabilitate, începând cu prelucrarea documentelor primare
şi încheind cu calculul rezultatelor financiare şi al indicatorilor
de eficienţă economică din unităţile patrimoniale.
Calculele economice îşi găsesc o largă aplicabilitate în
toate lucrările cu caracter contabil.
Astfel, calculaţia se utilizează la valorizarea bunurilor
economice în documentele primare pentru înregistrarea
acestora în conturi, la stabilirea rulajului, totalului sumelor şi
soldurilor conturilor, cu ocazia întocmiri balanţei de verificare
şi în lucrările de inventariere a patrimoniului unităţilor
economico – sociale, la întocmirea bilanţului contabil şi a
contului de rezultate, la analiza situaţiei economico –
financiare a unităţilor patrimoniale etc., având deci legături
strânse cu toate procedeele metodei contabilităţii.
Prin intermediul calculaţiei se determină indicatorii
economico – financiari de caracterizare a activităţii unităţilor
patrimoniale, cum ar fi, de exemplu :
mărimea diferitelor surse de finanţare stabile aflate la
dispoziţia unităţii – capitalurile proprii (aporturile de capital şi
primele legate de capital, diferenţele de reevaluare, rezervele,
beneficiile nerepartizate reportate din anii precedenţi,
subvenţiile pentru investiţii, provizioanele reglementate etc.),
provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli asimilate capitalurilor
proprii, diversele categorii de împrumuturi şi alte surse cu
durată de finanţare mai mare de un an; mărimea imobilizărilor
necorporale, corporale şi financiare; valoarea de intrare în
patrimoniu a mijloacelor fixe (costul de achiziţie de producţie,
valoarea actuală, valoarea de aport, valoarea rezultată în urma
reevaluării, valoarea rămasă), amortizarea mijloacelor fixe şi a
altor imobilizări; nivelul stocurilor şi producţiei în curs de
execuţie, pe feluri de stocuri şi respectiv, de producţie în curs
de execuţie : costurile, preţurile şi valorile de intrare, respectiv
ieşirile în şi din patrimoniu a stocurilor : mărimea datoriilor şi
creanţelor unităţii patrimoniale faţă de furnizori, clienţi,
personalul ei, asigurări sociale, bugetul statului, asociaţi,
acţionari, diverşi debitori şi creditori, alte persoane fizice sau
juridice etc.
Valoarea titlurilor de plasament, a disponibilităţilor în
conturi la bănci şi în casă, credite bancare pe termen scurt şi a
altor valori de trezorerie care aparţin unităţii patrimoniale ;
nivelul cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor financiare :
costurile, tarifele şi preţurile produselor, lucrărilor şi serviciilor;
cheltuielile de circulaţie, preţurile cu amănuntul ale mărfurilor,
precum şi alţi indicatori economico – financiari ai unităţii
patrimoniale.
Deci prin obiectul său care este atotcuprinzător în ceea
ce priveşte determinarea indicatorilor economico – financiari
pe baza cărora se caracterizează activitatea unităţilor
patrimoniale, sfera de cuprindere a calculaţiei contabile se
extinde asupra tuturor domeniilor şi genurilor de activităţi
economice şi sociale care se reflectă în contabilitate, fiind
prezentată în toate etapele ciclului contabil de prelucrare a
datelor.
Deşi este prezentată în toate etapele ciclului contabil de
prelucrare a datelor, domeniul prioritar de utilizare a
calculaţiei îl reprezintă totuşi, calculul costurilor de producţie,
unde se parcurg toate etapele, începând cu colectare
cheltuielilor pe obiecte da calculaţie sau locuri de cheltuieli, în
funcţie de posibilităţile de identificare a acestora, repartizarea
cheltuielilor de pe locuri pe obiecte, determinarea cantitativă şi
valorică a producţiei în curs de execuţie, acolo unde este
cazul, calculul costului efectiv al producţiei finite, în funcţie de
metoda de calculaţie utilizată de unitatea respectivă,
compararea acestuia cu costul prestabilit şi determinarea
abaterilor etc.
Iată de ce în final se va recurge la exemplificare
calculaţiei ca procedeu al metodei contabilităţi la domeniul
calculaţiei costurilor.


Clasificarea calculaţiilor

Studierea sistematică şi înţelegerea conţinutului
diferitelor feluri şi forme de calculaţii, precum şi a legăturilor
dintre ele, impune o clasificare a acestora după anumite
criterii esenţiale, ca de exemplu : momentul elabolării
calculaţiilor, sfera de cuprindere a acestora, intervalul de timp
la care se întocmesc etc.

Astfel din punct de vedere al momentului elaborării calculaţiilor
în procesele şi fenomenele economice la care se referă, acestea
sunt de două feluri şi anume : antecalculaţiile şi
postcalculaţiile.
Antecalculaţiile sunt acelea care se elaborează înainte de
desfăşurarea proceselor şi fenomenelor economice la care
se referă.
Ele au drept scop previzionare unor indicatori care stau
la baza adoptării deciziilor privind desfăşurarea proceselor şi
fenomenelor respective.
În categoria antecalculaţiilor se cuprind : calculaţiile de
proiect, calculaţiile de deviz, calculaţiile de buget sau de plan,
calculaţiile standard sau normative etc.
Toate aceste calculaţii se bazează pe mărimi prestabilite
şi îmbracă diverse forme în raport de obiectul la care se referă.
Astfel calculaţiile standard de exemplu, pot fi calculaţii
pe produs, calculaţii pe centre de responsabilitate sau locuri
de cheltuieli, calculaţii pentru întreaga producţie fabricată etc.
Postcalculaţiile, la rândul lor, pot fi în raport de scopul
urmărit şi metodologia folosită, calculaţiile contabile,
calculaţiile statistice şi calculaţiile de analiză şi control ale
activităţii economico – financiare a unităţii patrimoniale în
cauză.
Calculaţiile contabile sunt acelea care se bazează pe
datele contabilităţi, iar indicatorii pe care îi determină se
exprimă în mărimi absolute. Stabilirea lor se face pe baza
metodologiei contabile.
Calculaţiile statistice sunt acelea care au la bază datele
furnizate de evidenţa statistică, iar indicatori stabiliţi au la
bază o metodologie proprie statisticii şi se pot exprima atât în
mărimi absolute, cât şi în mărimi relative.
Calculaţiile de analiză şi control ale activităţii economico –
financiare a unităţii patrimoniale sunt acelea care au la bază
date furnizate atât de contabilitate cât şi de statistică şi se
elaborează după o metodologie proprie analizei şi controlului,
putându-se exprima atât în mărimi absolute cât şi în mărimi
relative.

După sfera de cuprindere a elementelor structurale ale
indicatorilor economico – financiari în conţinutul acestora,
calculaţiile se împart în : totale şi parţiale.

Calculaţiile totale sunt acelea care iau în considerare la
stabilirea indicatorilor economico – financiari toate elementele
structurale ale acestora, motiv pentru care se mai numesc şi
calculaţiile complexe. Exemplu : calculul costului complet al
producţiei fabricate prin luarea în considerare a tuturor
cheltuielilor de producţie şi desfacere ocazionate de fabricare
şi vânzarea unui anumit produs.
Calculaţiile parţiale sunt acelea care iau în considerare la
determinarea indicatorilor economico – financiari, numai o
parte dintre elementele structurale ale acestora limitând deci
conţinutul lor numai la anumite elemente, în funcţie de scopul
urmărit, motiv pentru care se mai numesc şi calculaţii limitate.
Exemplu : calculul costului de producţie prin luare în
considerare numai a unei părţi din cheltuielile de producţie şi
anume a cheltuielilor directe şi a celor indirecte de producţie
ocazionate de fabricarea unui anumit produs.

Din punct de vedere al intervalului de timp la care se întocmesc,
pot fi : calculaţii periodice şi calculaţii neperiodice.

Calculaţiile periodice sunt acelea care se întocmesc la intervale
de timp egale. Exemplu : calculaţiile de buget sau de plan,
calculaţiile standard etc. care se întocmesc anual.
Calculaţiile neperiodice sunt acelea care se întocmesc la
intervale inegale de timp. În această categorie se cuprind, în
general, o serie de postcalculaţii, dar şi antecalculaţii de
proiect şi de deviz şi altele.


Principiile calculaţiei


Calculaţia, ca orice procedeu al metodei contabilităţii, are
la bază anumite principii care îi asigură un conţinut real şi
exact.
Întrucât, aşa cum s-a arătat, domeniul prioritar de
aplicare al calculaţiei îl reprezintă calculaţia costurilor, şi
exemplificare principiilor acesteia se va circumscrie, în
principal la domeniul respectiv.
Desigur, se vor avea în vedere şi alte domenii, cum ar fi :
calculul veniturilor şi rezultatelor, calculul diverşilor indicatori
economico – financiari, precum şi celelalte domenii ale
calculaţiei aşa cum s-a mai arătat, începând calculele care se
efectuează în cadrul diverselor procedee ale metodei
contabilităţii.
Astfel, calcularea cât mai exactă a costului producţiei
fabricate are la bază următoarele principii teoretice şi
metodologice:
determinarea obiectului calculaţiei
alegerea metodei de calculaţie
organizarea calculaţiei contabile în concordanţă cu celelalte
forme de calculaţie economică (previzională şi statistic)
delimitarea pe feluri de activităţi a indicatorilor economico –
financiari care fac obiectul calculaţiei
delimitarea în timp a datelor şi informaţiilor pe baza cărora se
calculează indicatori economico – financiari
delimitarea în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor şi
informaţiilor care stau la baza calculării indicatorilor
economico – financiari.

Determinare obiectului calculaţiei reprezintă punctul de plecare
în organizarea calculaţiei şi este delimitat prin elementul
pentru care se efectuează calculaţia. Acesta diferă în raport de
particularităţile şi organizarea proceselor economice sau a
activităţilor care necesită calculaţia respectivă.
Astfel, în sectorul aprovizionării, obiectul calculaţiei este
reprezentat de o materie primă, un material consumabil,
de o anumită marfă sau grupă de mărfuri etc., pentru care
se face calculaţia.
În sectorul producţiei obiectul calculaţiei poate fi un
produs sau grupă de produse, o lucrare, un serviciu, o
comandă, un loc de cheltuieli, producţia în ansamblul ei etc.
Cunoaştere obiectului calculaţiei are importanţă
deosebită în scopul determinării volumului cheltuielilor pe
care la ocazionează o anumită entitate pentru care se
calculează costul.

Alegerea metodei de calculaţie reprezintă o problemă cu
implicaţii deosebite în determinarea conţinutului şi exactităţi
indicatorului care constituie obiect de calculaţie. Datorită
marii diversităţi a indicatorilor economico – financiari care se
calculează în contabilitate, şi metoda de calculaţie prin care se
determină indicatorii în cauză sunt diferite.
Astfel, pentru calculul costului producţiei fabricate, de
exemplu, se pot utiliza diverse metode în funcţie de
particularităţile tehnologiei şi organizări producţiei, de
conţinutul costului unitar al producţiei, de obiectivele
urmărite în activitatea de conducere a procesului de producţie.


Organizarea calculaţiei contabile în concordanţă cu celelalte
forme de calculaţie economică (previzională şi statistică) este un
principiu care prezintă o importanţă deosebită pe linia analizei
şi controlului diferiţilor indicatori economico – financiari,
asigurând comparabilitatea între datele previzionale şi cele
furnizate de contabilitate şi statistică, precum şi un conţinut
unitar indicatorilor respectivi.
Potrivit acestui principiu, datele furnizate de diferitele
componente ale sistemului informaţional economic se pot
centraliza pentru calculul, analiza şi controlul indicatorilor
respectivi pe întreprinderi, ramuri şi pe întreaga economie
naţională întrucât ele se determină în mod unitar în cadrul
fiecărei dintre componentele menţionate şi la nivelul fiecărei
structuri organizatorice a economiei naţionale.
Necesitatea aplicării acestui principiu în programarea,
contabilizarea şi calcularea costurilor de producţie, de
exemplu, este dictată de faptul că organizarea contabilităţii de
gestiune şi obţinerea informaţiilor în legătură cu consumurile
materiale şi salariale care iau naştere în cadrul procesului de
producţie şi a căror expresie bănească reprezintă costul
producţiei, nu constituie un scop în sine, ci un mijloc
principal pentru furnizarea datelor necesare întocmirii,
urmăririi şi analizei indicatorilor de costuri
prestabiliţi(programaţi).
Astfel, în conformitate cu acest principiu, organizarea
contabilităţi de gestiune şi calculaţiei costurilor este necesar
să se facă potrivit obiectivelor urmărite şi după aceeaşi
metodologie de calculare a costului de producţie folosită cu
ocazia programării acestuia.
În acest sens se impune ca la organizarea contabilităţi de
gestiune să se ţină seama de aceeaşi diviziune a întreprinderii
pe secţii, faze de fabricaţie, instalaţii, grupe de maşini etc. ca
locuri de cheltuieli care au fost avute în vedere cu ocazia
programării costurilor de producţie, să se folosească aceeaşi
nomenclatură a produselor, lucrărilor şi serviciilor, precum şi
a articolelor de calculaţie care s-a utilizat cu ocazia întocmirii
antecalculaţiei pe produs, aceleaşi criterii de repartizare a
cheltuielilor indirecte de producţie şi respectiv dacă este cazul
a celor generale şi de administraţie ale unităţii, după care s-a
făcut repartizarea acestora şi cu ocazia elaborării
antecalculaţiilor privind costurile de producţie, să se aplice
aceeaşi metodă de calculaţie a costurilor care s-a aplicat şi cu
ocazia programării lor etc.
De asemenea, necesităţile organizări calculaţi
antecalculaţiilor privind costurile de producţie, să se aplice
aceeaşi metodă de calculaţie a costurilor care s-a aplicat şi cu
ocazia programării lor etc.
De asemenea, necesităţile organizări calculaţiei contabile
în concordanţă cu celelalte forme de calculaţie economică,
impune adoptarea atât în contabilitate cât şi în previziune şi
statistică a unui sistem comun de indicatori, precum şi norme
metodologice unitare pentru determinarea acestor indicatori,
care să se folosească atât în lucrările de contabilitate cât şi în
cele de previziune şi statistică.
Prin respectarea cu stricteţe a acestui principiu, se
creează premisele necesare comparabilităţi datelor efective din
contabilitate cu datele antecalculate şi se asigură contabilităţii
rolul de principal instrument de efectuare a controlului cu
privire la modul de îndeplinire a indicatorilor programaţi în
scopul determinări abaterilor.
De asemenea, se creează posibilitatea centralizării datelor
furnizate de contabilitate pe diverse verigi ale economie
naţionale în vederea calculării de către statistică a mărimilor
relative şi chiar absolute în legătură cu indicatorii urmăriţi.
Astfel, statistica poate să determine diverşi indicatori
economico – financiari pe ramuri şi pe întreaga economie
naţională.

Delimitarea pe feluri de activităţi a indicatorilor economico –
financiari care fac obiectul calculaţiei. Potrivit acestui principiu
este necesar ca datele şi informaţiile furnizate de contabilitate
să fie determinate şi localizate pe feluri de activităţi iar
urmărirea şi determinarea indicatorilor economico – financiari
să se facă în aceeaşi structură. Astfel, indicatorii respectivi
trebuie să cuprindă numai date care se referă la o anumită
activitate.
De exemplu, dacă ne referim la costul producţie, acestea nu
trebuie să cuprindă decât cheltuielile de exploatare grupate
după destinaţia lor, adică cheltuielile ocazionate d fabricarea
producţiei propriu – zise.
Restul cheltuielilor care privesc activitatea întreprinderii
în ansamblul ei şi anume cheltuielile financiare şi cele
excepţionale, care nu au legătură cu activitatea de exploatare,
nu trebuie să se includă în costul producţie obţinute.
Acestea se suportă direct din rezultatele financiare ale
unităţii patrimoniale.
Determinarea cu exactitate a datelor şi informaţiilor
furnizate de contabilitate, pe diferite feluri de activităţi din
cadrul unităţii patrimoniale, prezintă o deosebită importanţă
pentru calculul cu exactitate a indicatorilor economico –
financiari, a cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor etc. pe
activităţi organizate şi desfăşurate în cadrul unităţi în cauză şi
respectiv pentru controlul desfăşurări acestor activităţi,
implicit pentru aprecierea eficienţei fiecărei activităţi.
Respectarea acestui principiu este valabilă şi pentru
celelalte componente ale sistemului informaţional :
previziunea şi statistica.

Delimitarea în timp a datelor şi informaţiilor pe baza cărora se
calculează indicatorii economico – financiari sau pe exerciţii
financiare prezintă importanţă deosebită pentru aprecierea
activităţi fiecărei perioade de gestiune şi respectiv, exerciţiu
financiar.
Potrivit acestui principiu, datele şi informaţiile care stau la
baza calculări unui anumit indicator trebuie să provină numai
din perioada la care se referă indicatorul în cauză pentru a
caracteriza cu exactitate fenomenele la care se referă.
De exemplu, în contabilitatea de gestiune există unele
cheltuieli care deşi se efectuează în perioada curentă ele
privesc şi producţia din perioada viitoare, după cum există
altele care se vor efectua efectiv în perioada viitoare de
gestiune, dar privesc şi perioada curentă de calcul.
Potrivit acestui principiu includerea cheltuielilor în costul
de producţie trebuie efectuată în perioada de gestiune (lună,
trimestru, an) când are loc fabricarea efectivă a produselor de
care sunt legate, indiferent de momentul efectuării propriu –
zise a acestora.
Astfel se asigură calcularea cât mai exactă a costului
producţiei fabricate şi implicit a rezultatelor finale prin luare
în considerare în mod corect pe lângă cheltuielile de producţie
curente şi a celor efectuate în avans sau a provizioanelor
efectuate pentru producţie în perioada respectivă.

Delimitarea în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor şi
informaţiilor care stau la baza calculării indicatorilor economico
– financiari.
Acest principiu constă în delimitarea datelor şi informaţiilor
contabile pe principalele procese la care se referă
corespunzător sectoarelor de activitate în care se realizează
funcţiile de bază ale întreprinderii : aprovizionare, producţie,
desfacere, administraţie şi conducere.
Delimitarea în spaţiu pe principalele produse economice
presupune înregistrarea în mod separat pentru fiecare din ele
a tuturor cheltuielilor şi veniturilor în vederea calculări
eficienţei activităţi acestora şi implicit efectuarea controlului
activităţi respective în aceeaşi structură.
Putem spune deci dacă ne referim în contabilitatea de
gestiune că în raport de procesele care le ocazionează,
cheltuielile de exploatare se împart din punct de vedere al
calculaţiei în patru grupe şi anume :
cheltuieli de aprovizionare
cheltuieli de producţie
cheltuieli de desfacere
cheltuieli de administraţie şi conducere
În acest scop delimitarea cheltuielilor pentru localizarea lor
trebuie să se facă în primul rând pe fiecare secţie a activităţi
de bază şi auxiliare.
În continuare localizarea se poate adânci tot după criteriul
spaţial pe ateliere, pe faze, pe comenzi, pe produse şi chiar pe
locurile de producţie sau pe grupele de maşini cu caracteristici
asemănătoare, în funcţie de metoda de calculaţie a costurilor
aplicată de întreprindere.
Astfel, se poate asigura că în costul de producţie al unui
produs să se include numai cheltuielile aferente lui, în funcţie
de locurile de producţie prin care a trecut în fluxul fabricaţiei.
Deci, delimitare în spaţiu sau pe locuri de cheltuieli a datelor
şi informaţiilor furnizate de contabilitate se face atât în scopul
necesităţilor de evidenţă şi calculaţie care constau în stabilirea
cât mai justă a indicatorilor economico – financiari la nivelul
fiecărei structuri funcţionale, cât şi în scopul funcţional, de
conducere eficientă a activităţi desfăşurate în locurile
respective pe baza criteriilor de rentabilitate, care impun
responsabilitatea conducătorului.


Calculaţia costurilor – componentă de bază a calculaţiei ca
procedeu al metodei contabilităţi


Calculaţia ca procedeu al metodei contabilităţii îşi
găseşte aplicarea cea mai largă în domeniul aplicaţiei
stocurilor.
Desfăşurarea procesului de producţie a bunurilor
materiale se sprijină pe folosirea productivă ai celor trei factori
fundamentali ai săi, şi anume :
natura, reprezentată prin pământ, care cuprinde solul, aerul,
mineralele, apa, lemnul brut din pădure etc.
capitalul, reprezentat prin capital fix, respectiv maşini, utilaje,
instalaţii de lucru, clădiri, mijloace de transport etc., adică
mijloacele de muncă necesare procesului de producţie şi
capitalul circulant format din materii prime, materiale
auxiliare, combustibili, piese se schimb etc., în calitate în
general, de obiecte ale munci
munca omului
Participarea acestor trei factori la procesul de producţie are loc
în mod diferit, iar ca efect al consumării lor productive, iau
naştere cheltuielile de producţie.
Astfel, natura, reprezentata prin pamant care asigura
campul de actiune al procesului de productie si locul pe care
sta muncitorul, participa in mod evident si semnificativ la
desfasurarea activitatii productive, dar consumul sau este
foarte greu de determinat, uneori chiar imposibil din punct de
vedere fizic, motiv pentru care se urmareste valoric prin
cheltuielile ocazionate de dobandirea sa (costul de achizitie),
respectiv, valoarea stabilita potrivit legii in functie de diverse
criterii, precum si valoarea la cost de productiea amenajarilor
realizate pe cont propriu sau pe calea investitiilor.
Capitalul, participa in mod diferit la procesul de
productie, si anume capitalul fix, in forma sa naturala,
participa la mai multe procese de productie, ceea ce face sa-si
pastreze forma initiala, sa se consume in mod treptat in cadrul
acestora si sa dea nastere la o cheltuiala numita amortizare iar
capitalul circulant, se consuma intr-un singur ciclu de
productie, regasindu-se total, partial sau de loc in noile
produse si da nastere la cheltuieli cu materialele si alte obiecte
ale muncii.
De asemenea, munca, in calitate de factor primar de
productie are rolul de a combina si utiliza eficient ceilalti doi
factori de productie pentru a crea noi valori de intrebuintare si
astfel da nasterela cheltuieli cu salariile.
Prin urmare consumul celor trei factori de productie in
expresie baneasca poarta denumirea de cheltuieli de productie.
Totalitatea cheltuielilor de productie efectuate de o
intreprindere pentru producerea si desfacerea productiei sale
intr-o anumita perioada de timp, reprezinta costul de
productie.
Cheltuielile de productie fiind ocazionate de exploatarea
(consumarea) factorilor de productie, poarta denumirea si de
cheltuieli de exploatare.

Pe langa cheltuielile de exploatare, unitatile patrimoniale
mai efectueaza, pentru desfasurarea activitatii lor, si alte
categorii de cheltuieli, privite din punct de vedere al naturii, si
anume cheltuieli financiare (pierderi din creante legate de
participatii, cheltuieli privind titlurile de plasament cedate,
cheltuieli din diferenta de curs valutar, cheltuieli privind
dobanzile etc.) si cheltuieli exceptionale (despagubir, amenzi si
penalitati, donatii si subventii acordate, pierderi din debitori
diversi etc.). Ponderea cea mai mare se subintelege ca o detin
cheltuielile de exploatare.
De mentionat ca cheltuielile financiare nu se include in costul
productiei , cu exceptia dobanzilor aferente imprumuturilor, la
unitatile cuciclu lung de fabricatie, care pot fi repartizate
asupra costurilor de productie ale produselor respective.
De asemenea nu se include in productie nici cheltuielile
exceptionale.
Deci, in costul productiei se cuprind numai cheltuielile de
exploatare plus, prin exceptie, dobanzile aferente
imprumuturilor la unitatile cu ciclu lung de fabricatie;
cheltuielile financiare si cele exceptionale se deduc direct din
rezultatele financiare ale unitatii fara a repartiza (imputa) pe
produse.
Pentru calcularea corecta a costului productiei este necesar ca
la inregistrarea cheltuielilor ocazionate de acesta, sa se tina
seama de destinatia si iportanta ei, de locurile de productie
care au ocazionat cheltuielile respective, felul lor si
particularitatile pe care le prezinta.
Astfel, dupa destinatie si importanta, productia (activitatea)
intreprinderilor industriale este de trei feluri : productie
(actvivtate) de baza, productie (activitate) auxiliara si productie
(activitate) anexa.
Producia (activitatea de baza) este aceea care formeaza obiectul
activitatii principale (de baza) a intreprinderii si consta din
obtinerea de produse finite semifabricate, lucrari si servicii
care sunt destiante, in majoritatea cazurilor, vanzarii in afara
catre alte unitati patrimoniale.
Obtinerea ei are loc in cadrul sectiilor de productie ale
intreprinderii, care mai poarta denumirea din aceasta cauza si
de sectii de baza.
In contabilitate acestea sunt cunoscute sub denumirea de
locuri (centre) principale de productie sau de cheltuieli, respectiv
de gestiune.
Productia (activitatea) auxiliara este aceea care asigura
desfasurarea normala a productiei (activitatii) de baza, motiv
pentru care mai poarta denumirea si de productie (activitatea)
ajutatoare.
In productia (activitatea) auxiliara se cuprinde fabrica de
produse secundare sau executarea de lucrari si servicii ca,
productia sectiei de scularie, a centralei electrice de apa, de
abur, a atelierului de intretinere si reparatii, a sectiei de
transporturi, etc.
Obtinerea acestei productii are loc deci in cadrul sectiilor
auxiliare de productie, cunoscute si sub denumirea de locuri
(centre) secundare de productie sau de cheltuieli, respectiv de
gestiune.
Productia auxiliara poate fi destinata nu numai pentru
desfasurarea normala a produuctiei de baza a intreprinderii
respective ci si pentru a fi livrata altor unitatii patrimoniale,
atunci cand depaseste necvesarul pentru consumul intern al
productiei.
Productia (activitatea) anexa este aceea care nu are legatura
directa cu activitatea de baza a intreprinderii, avand drept
scop, satisfacerea anumitor nevoi social-culturale si de trai ale
personalului muncitoral unitatii patrimoniale.
Obtinerea ei are loc in cadrul unor sectii neindustriale ale
intrprinderii care au caracterul de anexa fata de activitatea
principala a acesteia, de unde le vine si denumirea de sectii
anexe.
In aceasta categorie se incadreaza gospodaria comunala
si de locuinte, gospodaria agricola anexa etc.
Ca si sectiile auxiliare si cele anexe sunt coniderate in
contabilitate locuri (centre) secundare de productie si de
cheltuieli respectiv de gestiune.
Aceasta clasificare a productiei prezinta o importanta
deosebita pentru organizarea contabilitatii cheltuielilor de
productie si calculul cu exactitate a costului sau, in sensul ca
determinarea, delimitarea si inregistrarea cheltuielilor se face
pe sectiile si locurile de productie care le-au ocazionat si in
continuare pe produsele fabricate in cadrul sectiilor si
locurilor respective, folosind conturi diferite in raport de felul
productiei si posibilitatile de identificare a cheltuielilor la
nivelul produselor sau al sectiilor.
De asemenea, clasificarea productiei are importanta
pentru calculatia costurilor pe feluri de productie si pe
unitate, care se face, dupa criterii diferite si intr-o anumita
ordine de succesiune.
Administrarea si conducerea productiei din sectiile de
baza, auxiliare si anexe si a intreprinderii in ansamblul sau,
se realizeaza la nivelul unitatii patrimoniale de catre sectorul
administrativ si de conducere.
Acesta contine in structura sa o serie de unitati
functionale (servicii, birouri, etc.) care au drept scop
indeplinirea functiilor de baza ale intreprinderii, cum sunt cele
de : aprovizionare, productie, desfacerea, prognoza, financiar –
contabila etc.
Desfasurarea activitatii in cadrul acestor functii
ocazioneaza, de asemenea, cheltuieli care se pot include in
costul produselor fabricate de intreprindere (in raport de
conceptul care sta la baza continutului acestuia), numai dupa
ce in prealabil au fost colectate intr-un cont distinct pentru
sectorul respectiv.
Pentru a putea urmarii modul cum sa-u consumat
factorii de productie de catre intreprindere si pentru a se
calcula corect costul productiei si implicit rezultatele
financiare, contabilitatea trebuie sa inregistreze, la timp si in
totalitatea lor, cheltuielile de exploatare (productie).
Inregistrarea corespunzatoare a cheltuielilor de
exploatare si calcularea cu exactitate a costului productiei
fabricate, trebuie sa aiba in vedere pe langa clasificarea
productiei si, respectiv, a locurilor de productie care au
ocazionat cheltuielile in cauza si diferite feluri sau categorii de
cheltuieli, impreuna cu particularitatile pe care le prezinta
acestea.
Astfel, devine necesara clasificarea cheltuielilor de
productie, dupa anumite criterii in functie de scopul urmarit,
asa cum se va prezenta in continuare.
* Din punct de vedere al naturii respectiv al continutului
economic, cheltuielile de productie se impart in
cheltuieli materiale de productie sau de munca
materializata si cheltuieli salariale sau de munca vie.
Cheltuielile materiale de productie sunt reprezentate prin
consumurile de mijloace de munca si de obiecte ale muncii.
Consumul de mijloace de munca imbraca forma de
cheltuieli cu amortizarea imobilizarilor (necorporale si
corporale), cu uzura obiectelor de inventar etc, iar consumul
de obiecte ale muncii, pe aceea de cheltuieli cu consumul de
materii prime, materiale auxiliare, combustibil, piese de
schimb etc.
Cheltuielile salariale sunt reprezentate prin consumul de
forta de munca si imbraca forma de cheltuieli cu plata
remuneratiilor cuvenite personalului, cu plata contributiei
unitatii la fondul de somaj, etc.
* Dupa competenta (structura) sau omogenitatea
continutului lor, cheltuielile de productie se impart in
cheltuieli simple si cheltuieli complexe.
Cheltuielile simple sunt acelea care au un continut
omogen, fiind formate dintr-un singur element de cheltuiala
care nu se mai poate descompune in alte elemente
constitutive, motiv pentru care se mai numesc si cheltuieli
elementare.
In anceasta categorie se cuprind : cheltuielile cu plata
salariilor, cu consumul de materii prime, de materiale
auxiliare, cu amortizarea imobilizarilor etc.
Cheltuielile complexe sunt acelea care au un continut
eterogen, fiind formate din mai multe elemente de cheltuieli
simple, motiv pentru care se mai numesc si cheltuieli
polielementare.
In aceasta categorie se cuprind cheltuielile de
administratie si de conducere ale unitatii, cheltuielile generale
ale fiecarei sectii, care impreuna formeaza cheltuielile indirecte
de productie etc.
* Din punct de vedere al importantei pe care o au in
procesul de productie si al legaturii lor cu procesul
tehnologic, cheltuielile de productie se impart in :
cheltuieli de baza si cheltuieli de regie sau de
deservire.
Cheltuielile de baza sunt acelea ocazionate in mod
nemijlocit de desfasurarea procesului tehnologic al productiei.
Intrucat fara astfel de cheltuieli procesul tehnologic nu
poate avea loc, ele se mai numesc si cheltuieli tehnologice.
In aceasta categorie se cuprind: consumurile de materii
prime, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi,
cheltuieli cu intretinerea si functionarea utilajului din sectiile
principale de productie etc.
Cheltuieli de regie sau de deservire sunt acelea care nu
legatura directa cu procesul tehnologic, fiind efectuate in
scopul crearii conditiilor normale de desfasurarea a muncii,
pentru organizarea si conducerea productiei si a activitatii
intreprinderii in general, motiv pentru care se mai numesc si
cheltuieli de organizare si conducere.
In aceasta categorie se cuprind: cheltuieli cu iluminatul,
cu incalzitul, salariile personalului tehnic, de conducere,
administrativ etc.
* Dupa modul de repartizare si includere in costul
obiectelor de calculatie (produse, comenzi, faze,
activitati, functii etc.) care le-au ocazionat, cheltuielile
de productie se impart in cheltuieli directe si cheltuieli
indirecte.
Cheltuielile directe sunt acelea care se identifica pe un
anumit obiect de calculatie (produs, serviciu, lucrare,
comanda, faza, activitate etc.) inca din momentul efectuarii lor
si ca atare se include direct in costul acestora.
In aceasta categorie se incadreaza cheltuielile cu
consumul de materii prime, de energie si combustibil in
scopuri tehnologice, salariile de baza ale muncitorilor directi
productivi calculate pentru munca prestata.
Cheltuielile indirecte sunt acelea care privesc fie
fabricarea mai multor produse, executarea mai multor lucrari,
servicii sau comenzi, respectiv faze, activitati cu obiecte de
calculatie in cadrul unui atelier, sectie etc., fie chiar
intreprinderea in ansamblul ei.
Astfel de cheltuieli nu se pot identifica deci pe un anumit
obiect de calculatie (produs, lucrare, serviciu, comanda etc.) in
momentul efectuarii lor si ca atare nu se pot include direct in
costul acestora, ci indirect prin repartizare (imputare) pe baza
unor criterii conventionale, dupa ce mai intai au fost colectate
pe locurile (centrele) care le-au ocazionat.
Din aceasta categorie fac parte: cheltuielile comune ale
sectiei sau indirecte de productie, care sunt directe de sectiile
care le-au ocazionat si pe care se colecteaza si indirecte fata de
produsele fabricate in sectiile respective; cheltuielile generale
de administratie care sunt indirecte atat fata de sectiile de
productie, cat si fata de produsele rezultate in cadrul acestora
etc.
* Dupa comportamentul lor fata de volumul fizic al
productiei, cheltuielile de productie se impart in
cheltuieli variabile si cheltuieli conventional – constante
sau fixe.
Cheltuielile variabile sunt acelea care pe total isi modifica
nivelul o data cu modificarea volumului fizic al productiei care
le-a ocazionat, iar pe unitatea de produs raman in general la
acest nivel. Deoarece ele sunt legate de operatiile de fabricare
a productiei mai poarta denumirea si de cheltuieli operationale.
Din aceasta categorie fac parte: cheltuieli cu consumul
de materii prime, de combustibil si energie in scopuri
tehnologice, salariile de baza ale muncitorilor direct productivi,
calculate pentru munca prestata in productie, cheltuieli cu
intretinerea si repararea utilajelor si mijloacelor de transport
ale sectiilor etc.
Cheltuieli conventional – constante sau fixe sunt acelea
care nu-si modifica in general nivelul lor total, ramanand fixe,
indiferent e modificarea volumului fizic al productiei.
Pe unitate de produs, nivelul lor se modifica in raport
invers proportional fata de modificarea volumului fizic al
productiei.
Ele nu sunt legate direct de volumul fizic al productiei, ci
de asigurarea si mentinerea capacitatii intreprinderii de a
produce si vinde, fiind in functie de timp.
Din aceasta cauza se mai numesc si cheltuieli de
capacitate sau ale perioadei.
In aceasta categorie se cuprind: cheltuieli cu amortizarea
imobilizarilor – atunci cand se calculeaza in raport de timp,
salariile personalului de conducere, tehnic, economic si de alta
specialitate, administrativ si de deservire al sectiei si al
intreprinderii , cheltuieli de birou, cele pentru intretinere si
repararea cledirilor, cele pentru incalzit, iluminat si forta
motrice in scopuri administrativ – gospodaresti etc., adica
cheltuieli generale de administratie ale unitatii.
* Din punct de vedere al modului cum participa la crearea
de noi valori, cheltuieli de productie sa impart in
cheltuieli productive sau eficiente si cheltuieli
neproductive sau ineficiente.
Cheltuielile productive sunt acelea care au drept rezultat
crearea de noi valori. In aceasta categorie se include toate
cheltuielile ocazionate de desfasurarea normala a procesului
de productie, motiv pentru care sunt socotite cheltuieli
eficiente.
Cheltuielile neproductive sunt acelea care nu au ca
rezultat crearea de noi valori, ci ele se datoreaza existentei
unor lipsuri pe linia organizarii si conducerii productiei si a
unitatii in ansamblul ei, motiv pentru care mai poarta
denumirea si de cheltuieli ineficiente.
In aceasta categorie se cuprind, de exemplu pierderile din
intreruperi, pierderile din rebuturi, depasirea standardelor de
consum la materiale si manopera, cheltuielile ocazionate de
neutilizarea integrala a activitatii etc.
* Din punct de vedere al scopului urmarit, cheltuielile se
pot clasifica dupa natura lor si dupa destinatie.
Dupa natura lor, cheltuielile se grupeaza in cheltuieli de
exploatare, cheltuieli financiare si cheltuieli exceptionale.
In categoria cheltuielilor de exploatare se cuprind
cheltuielile privind consumurile de materii prime, materiale
auxiliare, combustibili, piese de schimb, energie si apa, uzura
obiectelor de inventar, cheltuieli cu lucrarile si serviciile
executate de terti, cheltuieli cu impozitele, taxele si
varsamintele asimilate suportate de unitatea patrimoniala,
cheltuieli cu personalul privind salariile, asigurarile si
protectia sociala etc., adica acele cheltuieli care privesc
activitatea normala, curenta de exploatare.
Din categoria cheltuielilor finanicare fac parte pierderile
din creante legate de participatii, pierderile din vanzarea
titlurilor de plasament, diferentele nefavorabile de curs valutar
din operatiile curente si disponibilitatile in devize, dobanzile
curente aferente imprumuturilor primite, sconturile acordate
clientilor etc., deci cheltuielile cu caracter financiar care
privesc activitatea normala, curenta a unitatii patrimoniale.
In ceea ce priveste cheltuielile exceptionale, acestea nu
sunt legate de activitatea normala, curenta a unitatii
patrimoniale si ele se refera fie la operatii de gestiune, ca de
exemplu: despagubiri, amenzi, perisabilitati si lipsuri de
inventar, donatii si subventii acordate, pierderi prin debitori
diversi etc., fie la operatii de capital, cum ar fi spre exemplu
valoarea contabila a imobilizarilor cedate.